MINAC, file de istorie: 20 octombrie – Sănătatea la Constanța în perioada interbelică – statistici, boli, medici, spitale și farmacii

Cum arăta sistemul medical din Constanța interbelică și cu ce boli se confruntau locuitorii orașului-port în urmă cu un secol? Dincolo de imaginea unei urbe cosmopolite, cu baluri elegante, turiști și o viață economică înfloritoare, se ascundea o realitate mult mai dură: epidemiile, mortalitatea ridicată și lipsa tratamentelor eficiente făceau numeroase victime, mai ales în rândul copiilor. De la Spitalul Comunal „Dr. Vasile Sion” și medicii care au marcat istoria medicinei dobrogene, până la farmaciile și cabinetele particulare ale anilor ’20, documentele vremii dezvăluie o Constanță aflată în plin proces de modernizare, în care lupta pentru sănătate devenea o prioritate.

La doar câţiva ani după sfârşitul Primului Război Mondial, oraşul-port Constanţa reuşea să alunge umbrele conflagraţiei ce îl afectase grav şi redevenea treptat o urbe cosmopolită care înflorea din punct de vedere economic. Nu era un oraş foarte mare, în 1924, de exemplu, avea puţin peste 50.000 de locuitori, dar deja se putea lăuda cu o viaţă tumultoasă. Cazinoul din Constanţa atrăgea vizitatori din întreaga ţară şi nu numai, iar viaţa culturală cunoştea, la rândul ei, un adevărat boom…

Când vedem astăzi fotografii din perioada interbelică, ne îndrăgostim de această aparenţă a unei vieţi luxoase şi parcă fără de griji. Cu ochii minţii, vedem doar balurile de la Cazino sau Palace, petrecerile protipendadei… Imaginile vechi nu spun însă întregul adevăr. Dincolo de fotografie se regăsesc adesea realităţi mai puţin comode. Viaţa în perioada interbelică era marcată şi de lipsuri materiale şi mai ales de o sănătate precară a majorităţii populaţiei. Epidemii şi boli de tot felul făceau adesea ravagii, cu precădere în mediul rural, dar și în cel urban…

Speranţa de viaţă nu era prea mare, de maximum 40-45 de ani, iar rata mortalităţii era încă la prag maxim, de cca 20%. Se întâmpla acest lucru întrucât medicina modernă era încă la început, iar specialiştii nu găsiseră încă remedii şi vaccinuri pentru multe dintre epidemiile şi bolile acelor timpuri. Tifosul exantematic, scarlatina, difteria, febra tifoidă, tusea convulsivă, rujeola şi dizenteria făceau ravagii în întreaga ţară, adesea fără să ţină seama de vârstă sau stare socială…

Constanţa era, la rândul ei, afectată, dar medicina dobrogeană se afla pe un drum bun, iar grija faţă de populaţia „comunei urbane“ era printre primele locuri în topul priorităţilor autorităţilor. După 1878, la Constanţa au funcţionat diverse unităţi medicale. Până în 1911 a funcţionat un spital al oraşului în clădirea care astăzi adăposteşte Colegiul „Constantin Brătescu“, fostul Liceu Pedagogic. Din 1920, vechea urbe tomitană dispunea şi de Spitalul Militar, înfiinţat printr-un ordin al Ministerului de Război, emis în august 1919.

Cel mai important centru medical al oraşului era însă, la acea vreme, în perioada interbelică, Spitalul Comunal din Constanţa Dr.Vasile Sion, care se afla în capătul străzii Ştefan Cel Mare, la nr. 133, pe locul viitorului Spital de Boli Infecțioase, de mai târziu. Directorul general al instituţiei medicale era doctorul Gheorghe Bărzănescu, cel care îndeplinea şi funcţia de medic-şef al Serviciului Boalelor Contagioase. Brăilean după naştere şi cu doctorat luat la Bucureşti, Bărzănescu a fost medic militar, a navigat cu bricul „Mircea“, a trecut în civilie, a fost medic-şef la Hârşova, apoi, timp de peste 20 de ani, a activat la Spitalul Comunal Constanţa. Presa vremii scria despre el: „Se bucură de reputaţie strălucită în oraşul nostru şi este unul din cei mai căutaţi doctori“.

Cei din familia Bărzănescu au ridicat la Constanţa un edificiu care mai există şi astăzi şi care este monument istoric. Vorbim despre Casa Bărzănescu, de pe bulevardul Elisabeta nr. 5, construită după 1903, în stil Art Nouveau (constructorul se numea Ion Bărzănescu). De locuit nu au locuit aici, casa fiind mai mult închiriată inginerului Zahariade, dirigintele lucrărilor în Portul Constanţa. Revenind însă la medicul Gheorghe Bărzănescu, trebuie remarcat faptul că acesta era un personaj emblemă al medicinei constănţene din anii ’20. Nu era însă nici pe departe singurul specialist.

Din Ghidul Turistic Ilustrat al anului 1924 ştim că la Spitalul Comunal, la Serviciul Chirurgical, activau trei medici: doctorul Iorgulescu şi soţii Roseti, în timp ce Laboratorul de Chimie al Statului (tot la Comunal) era condus de chimistul Frangopol, iar Laboratorul de Bacteriologie, de doctorul Dimitriu. Spitalul Militar, funcţional din 1920 şi la care am făcut referire mai devreme, era condus de medicul-şef colonel Marosin.

Medicii particulari de succes ai anilor ’20 erau numeroşi. În primul rând, vorbim despre Aristide Karatzali, foarte popular, care avea cabinet la adresa Lahovari nr. 2. Era medic de copii şi trata „boale de piept“. Astăzi, ştim foarte bine că o stradă din vechiul cartier grecesc din peninsulă îi poartă numele. Izvoarele vremii ni-i indică şi pe Anerbach (strada Mircea nr. 62), W. Goldenberg (Remus Opreanu nr. 9) I. Theodorescu (Decebal 20), A. Wanew (D.A. Sturdza nr. 9), George Vasilescu (str. Vladimirescu nr. 11) şi B. Tatarsky (Virgiliu nr. 1). Acesta din urmă, Tatarsky, era fost medic al Clinicii Universitare şi îşi făcea reclamă astfel: „Boli Interne şi Sifilis. Boli şi Operaţiuni de Nas Gât şi Urechi. Electrizaţiuni, injecţiuni intravenoase cu Neo şi Silbersalvarsan, Cyeanur de Mercur şi Iod. Consultaţii 8-10 dim. Şi 2-7 pm str. Virgiliu 1, vis-a-vis de Cazino“.

În Constanţa anului 1924 funcţionau nouă farmacii mari, care făceau şi ture de noapte, cu schimbul. Vorbim despre farmaciile numite după proprietarii lor: Constantinidi, Ciomu, Miga, Mihăilescu, Zuchi, Berbereanu, Stăncescu, Cristescu şi Ciupercescu.

La începutul anilor ’30, România Mare avea puţin peste 18 milioane de locuitori, iar Dobrogea, cu ale sale patru judeţe la acea vreme (Constanţa, Tulcea, Durostor şi Caliacra), era cea mai mică regiune ca populaţie, cu 811.000 de locuitori. Judeţul Constanţa număra în 1930 249.914 locuitori, iar judeţul Tulcea, 183.391 de locuitori.

Rata mortalităţii era extrem de ridicată. Să luăm ca exemplu anul 1934. Se înregistrau doi copii născuţi morţi la 1.000 de locuitori, dar alţi 21 din 1.000 mureau până la vârsta de un an. Speranţa de viaţă creştea cu adevărat abia după împlinirea vârstei de patru ani, când corpul copilului începea să se obişnuiască şi să fie mai rezistent la bolile acelor vremuri. În 1934, în cele patru judeţe ale Dobrogei s-au înregistrat 20.561 de decese, din care peste 16.000 în mediul rural! Cele mai multe dintre aceste decese au fost din cauze naturale. Procentul morţilor pricinuite de diverse boli este însă unul uriaş, dacă îl comparăm cu cifrele prezentului nostru. Astfel, s-au înregistrat următoarele cifre, împărţite pe cauzele medicale ale deceselor: 1.260 de cazuri – tuberculoză a aparatului respirator, 561 – rujeolă, 60 – scarlatină, 59 – febră tifoidă, 107 – tuse convulsivă, 92 – sifilis, 204 – cancer şi alte tumori maligne, alcoolism – 7.

Grija faţă de populaţie va deveni însă, treptat, o prioritate în perioada interbelică. Cu timpul, descoperirile şi invenţiile de pe plan mondial vor contribui la îmbunătăţirea condiţiilor de trai şi la scăderea procentelor de mortalitate. Eforturile făcute în domeniul medicinei şi al sănătăţii în perioada interbelică au început să dea roade. Din nefericire însă, România şi Dobrogea, deopotrivă, aveau să sufere iarăşi, de data aceasta prinse în vâltoarea unei noi conflagraţii mondiale.

Reclama zilei – Cărți didactice, învățământul primar și secundar. Requisite școlare, calitate superioară, Prețuri de concurență. La Librăria Albania, Strada Carol no. 30. (1929)

Sursa foto: Constanța și Tekirghiolul ghid ilustrat 1924