Federația Națională a Părinților – Edupart susține limitarea utilizării telefoanelor mobile în școli. Totodată, părinții solicită modificarea prevederilor proiectului de lege care ar permite personalului didactic sau conducerii unităților de învățământ să dispună participarea obligatorie a elevilor la consiliere școlară și/sau psihologică.

Ce transmite Edupart:

„Apreciem readucerea în dezbaterea publică a problemei utilizării telefoanelor mobile în școli și susținem necesitatea unei reglementări clare care să limiteze utilizarea acestora pe durata programului școlar, inclusiv atunci când utilizarea lor nu are o finalitate educațională.

Considerăm însă necesară o precizare fundamentală: Pl-x nr. 402/2026 nu este doar un proiect despre telefoanele mobile. În aceeași inițiativă legislativă sunt reunite

– interzicerea telefoanelor,

– monitorizarea audio-video,

– modificări privind raportarea situațiilor de risc și

– o schimbare substanțială a regimului consilierii școlare și psihologice a minorilor.

Din acest motiv, dorim să fim foarte clari: susținem componenta referitoare la telefoanele mobile, monitorizarea audio-video, dar considerăm că prevederile privind consilierea psihologică obligatorie trebuie revizuite înainte de adoptarea legii.

1. Telefoanele mobile: da, există o problemă reală. Dar datele PISA trebuie interpretate corect

Rezultatele PISA 2025 justifică preocuparea privind distragerea digitală.

În România, 29% dintre elevi declară că ceilalți elevi sunt frecvent distrași de dispozitive digitale în timpul orelor de științe.

Elevii care raportează această distragere obțin, în medie, cu 18 puncte mai puțin la științe, după ajustarea pentru profilul socioeconomic, față de 11 puncte la nivelul OECD. De asemenea, la nivel OECD, elevii din școli în care telefoanele nu sunt permise sunt cu aproximativ 13% mai puțin predispuși să raporteze distragere digitală. Prin urmare, există argumente serioase pentru limitarea utilizării telefoanelor în mediul școlar.

Trebuie însă făcută o distincție metodologică importantă. Cele 18 puncte reprezintă o asociere statistică între distragerea digitală și performanță, nu efectul estimat al interzicerii telefonului. OECD avertizează explicit că datele PISA nu permit stabilirea unei relații cauzale și că, la nivelul sistemelor educaționale, creșterea numărului de interdicții între 2022 și 2025 nu s-a asociat cu o creștere corespunzătoare a rezultatelor la științe sau citire. Așadar, interzicerea telefoanelor poate fi o măsură bună de disciplină educațională, concentrare și protecție împotriva cyberbullyingului, dar nu trebuie prezentată ca o soluție care, singură, repară rezultatele PISA.

Federația susține o reglementare clară privind telefoanele, cu excepții precise pentru utilizarea educațională, situații medicale/CES, urgențe și situații în care comunicarea cu familia este necesară.

2. Problema majoră: legea amestecă patru etape care juridic și profesional sunt diferite

Textul proiectului prevede că participarea la consiliere școlară și/sau psihologică poate fi dispusă de personalul didactic sau de conducerea școlii și devine obligatorie pentru copil.

Aici apare principala noastră opoziție, deoarece traseul corect al celor patru faze este:

SESIZARE → EVALUARE → CONSILIERE → TRATAMENT

Aceste patru noțiuni nu sunt sinonime și nu pot fi puse sub aceeași autoritate decizională.

Sesizarea poate și trebuie să poată fi făcută de profesor. Profesorul este unul dintre adulții care petrec cel mai mult timp cu elevul și poate observa schimbări de comportament, agresivitate, izolare, automutilare, bullying, neglijare sau alte elemente de risc.

Evaluarea trebuie însă realizată de un profesionist cu competențele necesare. Profesorul poate observa și sesiza dar profesorul nu diagnostichează.

Consilierea presupune deja o relație profesională cu copilul, reguli privind competența specialistului, confidențialitatea, informarea, participarea copilului și, ca regulă, implicarea familiei.

Tratamentul sau intervenția clinică, atunci când este necesară, aparține sferei profesioniștilor din sănătatea mintală și nu poate fi decis de un profesor sau de conducerea administrativă a școlii.

Tocmai faptul că proiectul utilizează formula largă „consiliere școlară și/sau psihologică” și permite „personalului didactic” sau conducerii să o dispună obligatoriu face necesară o delimitare mult mai riguroasă a competențelor.

3. Riscul de abuz nu poate fi ignorat

O lege bună trebuie scrisă astfel încât abuzul să fie imposibil sau, cel puțin, foarte greu de produs. În forma actuală apar întrebări legitime:

– Ce se întâmplă dacă un elev are un conflict repetat cu un profesor?

– Cine stabilește dacă există într-adevăr o problemă psihologică sau doar un conflict școlar?

– Pe baza căror indicatori se „dispune” consilierea?

– Ce mecanism există pentru contestarea unei asemenea decizii?

– Cine protejează confidențialitatea copilului?

– Cum prevenim transformarea psihologului într-un instrument disciplinar al școlii?

O trimitere la psiholog făcută neprofesionist sau prezentată colegilor copilului drept consecință a unui comportament poate produce exact fenomenul pe care încercăm să îl combatem: stigmatizare, etichetare și bullying instituțional.

Copilul poate ajunge să fie perceput drept „copilul cu probleme”, iar psihologul poate fi perceput nu ca un sprijin, ci ca o sancțiune.

Acest lucru ar fi profund contraproductiv inclusiv pentru sănătatea mintală: copilul trebuie să învețe că a merge la psiholog înseamnă a primi ajutor, nu a fi pedepsit.

4. Legislația românească actuală oferă deja un model mai echilibrat

Codul civil stabilește la art. 487 că părinții au atât dreptul, cât și îndatorirea de a se îngriji de sănătatea și dezvoltarea fizică, psihică și intelectuală a copilului. Art. 488 obligă în același timp părinții să coopereze cu copilul, să-i respecte demnitatea, să-l informeze și să țină cont de opinia acestuia.

Autoritatea părintească nu este, deci, doar un drept al adultului. Este în primul rând o responsabilitate juridică față de copil.

Aceeași construcție apare în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului. Responsabilitatea pentru creșterea și dezvoltarea copilului revine „în primul rând părinților”, iar intervenția statului este complementară. În același timp, interesul superior al copilului, protecția împotriva abuzului și luarea în considerare a opiniei copilului potrivit vârstei și maturității sunt principii obligatorii.

Și aici apare un element esențial pentru dezbaterea actuală.

Regulamentul în vigoare privind CJRAE/CMBRAE prevede deja că asistența și consilierea psihopedagogică individuală se desfășoară pe baza unui acord scris cu părintele/reprezentantul legal. În situații de criză — inclusiv intenție suicidară, cazuri grave de violență, bullying, cyberbullying și alte situații grave — specialistul poate interveni și fără acordul prealabil al părintelui, în interesul superior al copilului, iar ulterior există obligația informării. Regulamentul consacră și confidențialitatea informațiilor.

Cu alte cuvinte, România are deja principiul de care avem nevoie:

părintele este implicat ca regulă; interesul și siguranța copilului prevalează în situațiile excepționale. Considerăm periculos ca această arhitectură echilibrată să fie înlocuită printr-o formulare generică potrivit căreia consilierea poate fi pur și simplu „dispusă de personalul didactic sau de conducere”.

5. Autoritatea părintească nu poate deveni un obstacol în calea protecției copilului

Federația nu susține o interpretare absolută potrivit căreia, dacă părintele spune „nu”, instituțiile statului nu mai pot face nimic.

Există copii neglijați. Există copii supuși violenței psihologice, emoționale sau fizice în familie. Există părinți absenți și există situații în care tocmai adultul care ar trebui să protejeze copilul reprezintă sursa riscului.

Legea nr. 272/2004 definește explicit inclusiv abuzul emoțional și psihologic, precum și neglijarea emoțională sau medicală. Mai mult, orice profesionist care lucrează direct cu un copil și suspectează abuz sau neglijare are obligația legală de a sesiza serviciul public de asistență socială sau

Într-o asemenea situație, soluția nu este ca profesorul să preia autoritatea părintelui.

Soluția este activarea mecanismului profesional de protecție a copilului: specialistul competent, serviciile sociale/DGASPC și, dacă natura problemei o impune, serviciile medicale și structurile de sănătate competente.

Este o diferență esențială.

6. Ce spune cadrul european

Nici legislația europeană, nici standardele Consiliului Europei nu stabilesc principiul simplist „la 14 ani copilul decide singur”.

Carta drepturilor fundamentale a UE stabilește că interesul superior al copilului trebuie să fie primordial și că opinia copilului trebuie luată în considerare potrivit vârstei și gradului său de maturitate.

Convenția de la Oviedo privind drepturile omului și biomedicina — ratificată de România prin Legea nr. 17/2001 — pornește de la consimțământul liber și informat. Pentru minorul care nu are potrivit legislației naționale capacitatea de a consimți, intervenția necesită autorizarea reprezentantului legal sau a unei autorități/persoane prevăzute de lege, iar opinia copilului dobândește o pondere din ce în ce mai mare odată cu vârsta și maturitatea.

Consiliul Europei arată, de altfel, că sistemele naționale sunt foarte diferite: unele utilizează praguri fixe de 14, 15 sau 16 ani, altele evaluează maturitatea copilului, iar altele combină vârsta cu acordul reprezentantului legal. Nu există un „model european” unic în care împlinirea vârstei de 14 ani scoate automat părintele din procesul decizional.

În România, art. 41 din Codul civil stabilește la 14 ani capacitatea de exercițiu restrânsă, nu capacitatea deplină. Regula generală rămâne că actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie cu încuviințarea părintelui sau tutorelui, cu excepțiile stabilite expres de lege. Prin urmare, art. 41 nu poate fi transformat într-o regulă generală potrivit căreia minorul de 14 ani ar decide singur orice intervenție psihologică sau medicală.

Problema centrală este cine decide, pe baza căror criterii, cu ce competență profesională și cu ce garanții împotriva abuzului.

7. Cele cinci garanții pe care FNPE le solicită

Considerăm că articolul privind consilierea trebuie rescris pe următoarea arhitectură:

1. Drept de sesizare pentru cadrele didactice, nu drept de diagnostic sau de dispunere a intervenției psihologice.

Orice cadru didactic trebuie să poată sesiza existența unor indicatori de risc, dar pe baza unor criterii și a unei proceduri clare. Un conflict profesor–elev sau o apreciere subiectivă nu poate constitui, singur, fundament pentru o intervenție psihologică obligatorie.

2. Evaluarea necesității intervenției trebuie realizată exclusiv de un profesionist calificat.

Profesorul-consilier, profesorul-psiholog, psihologul sau, după caz, un alt specialist competent trebuie să stabilească dacă este necesară consilierea și de ce natură. Cazurile care depășesc competențele consilierului școlar trebuie direcționate către profesioniștii corespunzători.

3. Implicarea părintelui trebuie să rămână regula.

Pentru intervențiile individuale, părintele/reprezentantul legal trebuie informat și implicat, iar copilul trebuie ascultat în funcție de vârstă și maturitate. Scopul trebuie să fie construirea unei relații copil–familie–specialist, nu substituirea automată a familiei de către școală.

4. Trebuie prevăzută o excepție clară pentru situațiile în care interesul copilului este în pericol.

Dacă părintele este absent, împiedică nejustificat accesul la un ajutor necesar sau există suspiciuni rezonabile că el însuși este parte a unei situații de abuz, neglijare ori violență, cazul trebuie preluat prin procedura legală de protecție a copilului. Decizia nu aparține profesorului sau directorului, ci specialiștilor și instituțiilor competente — SPAS/DGASPC și, după caz, serviciilor medicale și autorităților de sănătate.

5. Legea trebuie să conțină garanții explicite împotriva stigmatizării

Consilierea nu poate constitui sancțiune disciplinară, nu poate fi folosită pentru etichetarea elevului și trebuie să respecte strict confidențialitatea. Copilul și familia trebuie să cunoască motivul recomandării, profesionistul care a evaluat situația și să existe o procedură de reevaluare atunci când decizia este contestată.

8. Propunerea noastră de principiu pentru modificarea textului legislativ

Considerăm că actuala formulare prin care personalul didactic sau conducerea poate „dispune” consilierea ar trebui eliminată și înlocuită cu o normă construită aproximativ astfel:

– Personalul didactic și conducerea unității de învățământ pot sesiza, în baza unor indicatori obiectivi de risc, profesorul-consilier școlar, profesorul-psiholog sau structura competentă.

– Necesitatea, natura și forma intervenției se stabilesc exclusiv de către profesionistul competent, potrivit atribuțiilor sale legale.

– Consilierea individuală a minorului se realizează, ca regulă, cu informarea și implicarea părintelui sau reprezentantului legal și cu participarea copilului la procesul decizional, în raport cu vârsta și gradul său de maturitate.

– În situații de criză sau atunci când există suspiciuni de abuz, neglijare, violență ori un risc grav pentru sănătatea sau siguranța copilului, se aplică procedurile speciale de protecție prevăzute de lege, fără ca lipsa sau opoziția părintelui să poată împiedica măsurile urgente necesare protejării copilului.

– Recomandarea sau participarea la consiliere nu poate constitui sancțiune disciplinară și nu poate fi utilizată în scopul stigmatizării elevului.

Formularea juridică finală trebuie, evident, armonizată de specialiștii în tehnică legislativă cu Legea educației, Legea nr. 272/2004, Codul civil și legislația profesiei de psiholog.

9. Concluzia FNPE

Federația Națională a Părinților Edupart nu dorește blocarea acestei inițiative. Dimpotrivă.

Susținem limitarea fermă a utilizării telefoanelor mobile în școli atunci când acestea interferează cu procesul educațional, relațiile dintre copii și siguranța mediului școlar.

Susținem accesul real și rapid al copiilor la consiliere și sprijin psihologic.

Susținem intervenția instituțiilor statului atunci când un copil se află în pericol, inclusiv atunci când familia este sursa problemei.

Dar nu putem susține o normă care, prin formulări insuficient delimitate, permite transformarea unei intervenții profesionale sensibile într-o măsură ce poate fi dispusă administrativ de orice cadru didactic sau de conducerea unei școli.

Principiul pe care îl propunem Parlamentului este simplu:

1. Profesorul sesizează.
2. Specialistul evaluează.
3. Părintele este implicat.
4. Copilul este ascultat.
5. Instituțiile intervin atunci când copilul trebuie protejat”.

Citește și:

Soluții pentru elevii din Mereni, după oprirea microbuzelor școlare! Cum s-a rezolvat situația