Ziarul Amprenta vine în întâmpinarea cititorilor săi cu o rubrică nouă, intitulată Istoria Dobrogei.
Trăind într-o epocă în care ritmul vieții de zi cu zi se accelerează pe măsură ce tehnologia devine atotstăpânitoare, sunteți la un click distanță de o călătorie bisăptămânală, de câteva minute în trecut, având astfel ocazia de a cunoaște „Istoria Dobrogei moderne (1878-secolul XX)” oferită de Marius Teja și Ziarul Amprenta.
Marius Teja este absolvent al Facultății de Istorie, secția Istorie Contemporană, a Universității București și a Masterului de Relații Internaționale al Facultății de Istorie a Universității București. În perioada 1998 – 2002 a fost redactor la Mediafax, iar în perioada 2016 – 2018 colaborator voluntar al cotidianului „Ziua de Constanța”, unde a realizat serialul „Călători străini prin Dobrogea”. Ulterior, pentru o perioadă de doi ani, a fost redactor în cadrul aceleași redacții, realizând serialul „Istoria Dobrogei”. De asemenea, începând cu anul 2020 editează blogul „Națiunea Armână”: https://natiuneaarmana.blogspot.com.
Delimitarea frontierei româno-bulgare în Dobrogea între 1878 – 1881
Delimitarea frontierei din Dobrogea dintre România și Bulgaria a început în 1878 și s-a terminat abia în 1881, prințul Gheorghe Bibescu criticând în studiul său „Istoria unei fruntarii” acceptarea de către premierul liberal Ion C. Brătianu a schimbării forțate a sudului Basarabiei cu Dobrogea otomană subdezvoltată și acceptarea Dobrogei fără cetatea Silistra.
Fortul Arab de la Silistra în delimitarea graniței româno-bulgare
La 1/13 iulie 1878 s-a semnat de către cele șapte mari puteri europene (Rusia, Imperiul Otoman, Marea Britanie, Franța, Austro-Ungaria, Italia și Germania) tratatul de pace prin care s-a încheiat Congresul de la Berlin care a pus capăt crizei orientale declanșate în 1875 de răscoala creștinilor din Bosnia. Conform articolului doi, noua graniță terestră dobrogeană dintre România și Bulgaria, principat vasal Porții Otomane, avea ca extremități un punct la sud de Mangalia, oraș maritim care revenea României, și un punct la est de Silistra, oraș dunărean care revenea Bulgariei.
Comisia Europeană pentru Delimitarea frontierei româno-bulgare, terestră și fluvială, și-a început lucrările la Constantinopol la 11/23 octombrie 1878, înainte ca armata și administrația română să înceapă preluarea autorității în Dobrogea de la armata rusă la 14/26 noiembrie.
Lucrările Comisiei, formată din ofițeri de geniu ai celor șapte mari puteri și prezidată de delegatul otoman, s-au întrerupt după întocmirea Protocolului nr. 12 la 16 decembrie 1878, din cauza vremii și a faptului că delegatul rus nu a semnat documentul. Aspectul divergent era reprezentat de Silistra și Arab Tabia, fortul otoman așezat care apăra la est orașul dunărean. Bucureștiul revendica cetatea Silistra ca mijloc militar de apărare terestră a Dobrogei sau cel puțin Fortul Arab, care ar fi contrabalansat valoarea cetății și ar fi inclus o fâșie de pământ suficientă pentru a construi capul podului ce ar fi urmat să lege Dobrogea de orașul Călărași. Dimpotrivă, Moscova cerea ca frontiera protejatei sale să treacă la 21 km est de portul dunărean. Ceilalți membri ai Comisiei au convenit ca granița să treacă la 800 m est de Silistra, României revenindu-i Fortul Arab.
Ca urmare, în ianuarie 1879, un detașament românesc a ocupat Arab Tabia, dar a fost nevoit să se retragă la 9/21 februarie pentru a evita un conflict cu Rusia, ale cărei trupe din Silistra au ocupat a doua zi fortăreața. (G. Lungu, 1999)
Cu speranța că va obține și Silistra, guvernul liberal condus de Ion C. Brătianu (1876-1888) a înființat în noiembrie 1878 și județul dunărean Silistra Nouă, dar, la 1 aprilie 1879, teritoriul acestei efemere unități administrativ-teritoriale a fost inclus în județul Constanța. (M. Teja, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878)
Pe de altă parte, ca un mijloc de presiune militară, ultimele trupe rusești au părăsit Dobrogea de-abia în aprilie 1879. (A. Rădulescu & I. Bitoleanu, 1998).
A doua sesiune a Comisiei, prezidată de delegatul francez, a avut loc în perioada aprilie-septembrie la Constantinopol.
În perioada octombrie-noiembrie 1879, Comisia de delimitare s-a numit Comisia Tehnică, iar ședințele s-au ținut la București și Silistra, delegații României și Bulgariei fiind acceptați cu statut consultativ.
Continuarea divergențelor au dus la convocarea în decembrie 1879 a unei Conferințe a ambasadorilor la Constantinopol.
În acest context, Austro-Ungaria și a oferit serviciile de mediator prin baronul von Haymerle. Soluția sa, numită „soluția zarzavaturilor”, preconiza ca Arab Tabia să revină României și terenurile legumicole de lângă Silistra să revină Bulgariei. Înțelegerea va fi acceptată de Bulgaria și de Comisie în luna mai 1880, iar sultanul Abdul Hamid II o va ratifica în iulie 1881, când a aprobat și noua frontieră a Bulgariei cu Rumelia. (G. Lungu, 1999)
În 2013, președinții României și Bulgariei, state membre ale UE din 2007, au anunțat intenția de construire a unui pod care să lege orașele Călărași și Silistra.
Prințul George Bibescu și „Istoria unei fruntarii”
Prințul George (Gheorghe) G. Bibescu (1834-1902) a fost fiul lui Gheorghe Bibescu (1804 Craiova – 1873 Paris), domn al Valahiei în perioada 1843-1849. Făcuse studii militare în Franța, unde a urmat o carieră militară, pentru care a primit Legiunea de Onoare și gradul de căpitan. În 1872 publicase lucrarea de specialitate Belfort, Reims, Sedan privind participarea sa la războiul franco-prusac din 1870-1871, după care s-a întors în România.
Beizadea Bibescu publicase în ianuarie 1883, la Paris, studiul Histoire d’une frontière. La Roumanie sur la rive droit du Danube, care a fost tradusă în același an la București de A. E. Florescu.
Prințul s-a exprimat ca un opozant al schimbării forțate a celor trei județe din sudul Basarabiei cu Dobrogea otomană și susținător al includerii Silistrei în Dobrogea. Deoarece cabinetul Brătianu a fost nevoit, în cele din urmă, să accepte decizia marilor puteri europene, acesta a devenit ținta criticilor lui Bibescu.
Ca surse pentru lucrările Comisiei de delimitare, el a folosit Cartea Verde a Italiei și Cartea Galbenă a Franței.
Cum în februarie-martie 1883 la Londra a avut Conferința privind statutul Comisiei Europene a Dunării cu sediul la Galați, prințul a folosit evenimentul diplomatic pentru a trimite studiul său guvernelor marilor puteri.
Întâmplător sau nu, cartea a ajuns și în posesia delegatului Rusiei, presa liberală de la București acuzându-l pe prinț că reprezentantul Moscovei a folosit volumul împotriva României.
Pentru a-și apăra lucrarea, prințul a publicat în 1884, la Tipografia Curții Regale din București, broșura sugestiv intitulată Iarăși Arab-Tabia și Guvernul Român, în care a inclus și scrisorile trimise șefilor diplomațiilor Marii Britanii, Germaniei și Franței.
Dobrogea ca un pericol pentru România
Un capitol din studiu are un titlu-avertisment: „Posesiunea Dobrogelei este un pericol”. Și Bibescu explică pe scurt în primele rânduri: „În circumstanțele actuale, achisițiunea Dobrogelei nu este o putere ; fără de Silistra și poziţiunile ei, această provincie ni se arată ca un pericol.”
Pentru ca Dobrogea să pară României „o despăgubire îndestuletoare pentru perderea Basarabiei”, marile puteri europene fuseseră „amăgite” de cancelarul rus Gorceakov cu „avantagele” pe care urma să le primească Principatul prin tratatul de pace: „Recunoaşterea indipendenţei sale, distrugerea fortereţilor care îi ameninţă siguranța; stipulaţiunea în favoarea ei de anexiuni eventuale care i ar mări teritoriul și care i ar asigura, afară de aceasta, şi delta Dunărei, câteva districte roditoare ca al Babadagului, şi un bun port de comerciu pe marea Neagră..” (Congresul de la Berlin. protocolul IX, şedinţa din 1878, p. 159,)
Pe de altă parte, autorul precizează „sarcinile și pericolele” pe care le ridica regiunea statului român: „Deschiderea de drumuri mari de comunicaţiune; asenizarea şi colonisarea pămentului; formarea satelor; construcţiunea cazarmelor ş’a şcoalelor; repopularea cu vite a Dobrogelei sleite prin resbel; încuragearea ce urmează să se dea unei agricultură foarte înapoeată; răscumpărarea calei ferate de la Cernavodă la Constanţa ; stabilirea unui pod peste Dunăre şi legarea Cernavodei cu Bucureşti printr’uo linie ferată;”
În plus, nu exista „garanția” că aceste „sacrificii” vor fi „profitabile” și, mai ales, dacă ulterior „nu i s ar lua din posesiune!”, garanție care a fost „refuzată”.
În esență, prințul considera că până la 1878 Dunărea fusese o frontieră naturală sigură pentru România, Dobrogea nedezvoltată fiind provincie vulnerabilă din punct de vedere militar, cu atât mai mult în lipsa cetății Silistra.
Scrisoarea lui G. Bibescu către lordul Granville, ministrul de externe al Marii Britanii
„Către lordul Granville
Milord,
Am avut onorea a face să vi se adreseze din Paris, unde fuse publicată, cartea mea „Istoria unei Fruntarii”.
Bărbații de Stat englezi au apărat în Congresul din Berlin legitimele speranțe ale României cu o simpatie prea mult remarcată, cu o înălțime de vederi prea mult insemnată pentru ca să nu mă cred autorisat să sper că lucrarea mea va fi cu favore de către șeful eminent al departamentului Afacerior străine Marei Britanii.
M’ași simti fericit, Milord, daca Excelența Vostră ar gäsi un moment spre a citi câte-va din aceste pagini. Ele l’ar lumina despre scopul publicațiunei mele.
Nu e de tot târziu pentru ca Puterile cele mari ale Occidentului să bine-voiască a lua în considerațiune situațiunea dificilă și primejdiosă creată Românii prin Tractatul din Berlin și a cauta să încongiore pericolele care amenintă Orientul și pe care starea de slăbiciune a fruntarielor țării mele le face și mai grave.
Recomand „Istoria unei Fruntarii” la înalta bună-voință a Senoriei Vostre și o rog să priméscă espresiunea prea înaltei mele considerații.”
Scrisoarea lui G. Bibescu către Otto von Bismarck, cancelarul Imperiului German
„A. S. A. S. principele de Bismarck, mare cancelar al irnperiului German
Prințul meu,
Am luat libertatea de a face să vi se adreseze direct „Istoria unei Fruntarii„, studiu ce am publicat.
Alteța Vostră a învățat atât de bine lumea cum trebue să’și iubéscă și să’și apere țara, în căt va înțelege, sunt sigur că am cercat să apar și eu pe a mea în marginea forțelor mele.
Îmi urez ferbinte, Prințul meu, ca Alteța Vostră să nu primescă reu pe noul meu nascut.
Primiți, Prințul meu, etc”
Scrisoarea lui G. Bibescu către ministrul de externe al Franței
Excelenței sale, ministrul afacerilor străine al Franciei, d-nul Challemel-Lacour
Domnule Ministru,
Veți fi primit, cred, de a doua zi după publicarea ei, cartea mea „Istoria unei Fruntarii”.
M’ași socoti fericit daca ministrul afacerilor străine al Franciei, ar găsi timpul să parcure acest volum, în care sunt tractate cestiunile supuse actualmente Conferinței din Londra.
Citind „Istoria unei Fruntarii”, Excelența Vostră se va convinge ușor că situațiunea făcută României, în Orient, este astăzi plină de pericole. Acest stătuleț este rămas în aer, fără apărare contra atacurilor înlesnite din tote părțile. Dar ore trebui-va să înceteze el de a fi postul înaintat al continentului occidental, însărcinat de a menține libertatea, neutralilatea, siguranța – în partea ei cea mai esențială – a acestei căi comerciale a Centrului si a Sud-Estului Europei?
Sciü că politica are teribile exigențe; dar daca s’ar întâmpla una ca acésta, Europa occidentală ar avea de bună semă a o regreta într’o zi și prea târziu pote!
În situațiunea în care ne aflăm, domnule ministru, păstrez speranța că Francia nu va abandona Țara mea. Este vai! de tot isolată, dar este de vie, este voinică, este în stare a aduce utile servicii Europei.
Primiți etc”
Sunt evidente diferențele dintre epistolele adresate miniștrilor francez și britanic și cea adresată cancelarului german, atât în formă, cât și în conținut.
Mesajul adresat liderului marii puteri central-europene este scurt și fără obiective, exprimând anticipat doar speranța ca acesta „să nu primescă reu” studiul!
Scrisorile trimise șefilor diplomațiilor franceză și engleză sunt mai extinse și apelează la solidaritatea existentă a celor două mari puteri atlantice cu România și la interesele comune în Europa de Sud-Est, care defineau noul regat proclamat la 10 Mai 1881 ca un avanpost al Occidentului la gurile Dunării și la Marea Neagră.
Bibliografie
Bibescu George, Istoria unei fruntarii. România pe malul drept al Dunărei, trad. Al. Florescu, Bucuresci, Tipografia Curții Regale, 1883
Bibescu George, Iarăși Arab-Tabia și Guvernul Român, Bucureșci, Tipografia Curții Regale, 1884,15 p.
Damean Sorin, Delimitarea frontierei de sud Dobrogei (1878-1881), 14 septembrie 2009
Lungu Georgeta, Aspecte ale activității Comisie Europene pentru delimitarea frontierei de sud a Dobrogei, „Analele Dobrogei”, Constanța, s. n., an V/1999, nr. 1 pp. 81-90
Rădulescu Adrian & Bitoleanu Ion, Istoria Dobrogei, ed. II, Ex Ponto, Constanța, 1998.
Teja Marius, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878, „Amprenta”, Constanța, februarie 2023
Citește și:
(FOTO) Istoria Dobrogei: Dobrogea în revista „Albina Carpaților” din Sibiu în 1877 – 1878
(FOTO) Istoria Dobrogei: Ocupația rusească în Dobrogea în 1877 – 1878
