De ce se duc ramuri de salcie la Biserică, în Duminica Floriilor?

Salcia are o semnificație aparte de Florii, iar mulți creștini ortodocși păstrează tradiția din cele mai vechi timpuri, pentru a le merge bine.Tradiţia spune că poporul român a ales salcia, deoarece ea imită cel mai bine gestul de plecare smerită în faţa Mântuitorului lumii.

Pentru cei care nu ștu, iată ce semnificație are salcia de Florii.

Sărbătoarea Floriilor ne aminteşte tuturor de intrarea triumfală a Domnului în Ierusalim, înainte de Pătimirile Sale. În acea zi, Hristos a fost întâmpinat de o mulțime de oameni: bărbaţi, femei şi copii care aveau în mâini ramuri verzi de finic (curmal) şi care îşi manifestau bucuria, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13).

Prima mențiune a ramurilor purtate de creștini la praznicul Floriilor o regăsim în Jurnalul Egeriei, o pelerină din Europa vestică, ce a vizitat Țara Sfântă spre sfârşitul secolului al IV-lea. Jurnalul ei este un document deosebit de important pentru istoria bisericii, deoarece informațiile referitoare la practicile liturgice, la ierarhia bisericească sau la sărbătorile bisericești ne ajută să reconstituim epoca respectivă. Astfel, Egeria consemnează faptul că, de Florii, credincioșii urcau în Muntele Măslinilor cântând rugăciuni și purtând ramuri în mâini.

Încă din cele mai vechi timpuri, ramurile de finic erau considerate ca fiind simboluri ale biruinţei și, de aceea, romanii își întâmpinau câştigătorii la întreceri sau biruitorii în războaie cu astfel de ramuri. Odată cu Intrarea Domnului în Ierusalim, acestea capătă o semnificaţie mult mai profundă, devenind semn al biruinţei asupra morţii pe care Iisus Hristos a învins-o prin învierea lui Lazăr din morţi, dar mai ales prin Învierea Sa. Tot cu acest înțeles sunt amintite ramurile de finic și în cartea Apocalipsei:

„După acestea, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea s-o numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apocalipsa 7, 9), scriu cei de la doxologia.ro.

Până în zilele noastre, urmând modelul mulţimii din cetatea Ierusalimului, Biserica Ortodoxă a rânduit ca, la finalul Sfintei Liturghii din această Duminică, preotul să se binecuvânteze ramurile de salcie. Deși în Sfânta Scriptură citim că Mântuitorul a fost întâmpinat la intrarea în Ierusalim cu ramuri de finic, în funcţie şi de clima ţării în care s-a statornicit această tradiție, s-au folosit şi alte ramuri: de salcie, măslin sau chiar liliac. Tradiţia spune că poporul român a ales salcia, deoarece ea imită cel mai bine gestul de plecare smerită în faţa Mântuitorului lumii.

Având în vedere că aceste ramuri poartă binecuvântarea lui Dumnezeu în urma rugăciunii preotului, cel mai potrivit ar fi ca, după ce se usucă, ele să nu fie aruncate la gunoi, ci arse sau îngropate în pământ, pentru a se „întoarce” din nou în natură. În satul tradiţional, gospodarii păstrează salcia binecuvântată chiar și după ce se usucă, împodobind cu ea icoanele, uşile sau ferestrele caselor.