INTERVIU Răzvan Nicola, tânărul care schimbă comunități: drumul de la Constanța la Londra și înapoi, în slujba celor vulnerabili

De la sport şi drept, la educaţie, incluziune socială și colaborări internaționale – parcursul profesional al lui Răzvan Nicola este o demonstraţie că diversitatea experienţelor poate deveni cea mai puternică resursă. Format în România și specializat ulterior în Marea Britanie, el a lucrat în medii rigide, dar și în sisteme meritocratice, a trecut prin provocări culturale, profesionale și personale, iar astăzi coordonează în Constanța activități dedicate refugiaților, copiilor vulnerabili și comunităților aflate în nevoie. Astăzi, de Ziua Națională a României, vom cunoaște poveste unui tânăr pentru care nimic nu a fost imposibil. Pe parcursul interviului, eș ne vorbește despre drumul său neobișnuit, despre ce a învățat din fiecare etapă – sport, drept, educație, proiecte internaționale –, despre provocările întâmpinate în Londra, orașul care i-a fost casă o bună bucată de vreme, despre leadership, impactul real în comunitate și despre ceea ce îl motivează să rămână aproape de oameni. Este povestea unui tânăr român pentru care succesul înseamnă integritate, empatie și curajul de a merge dincolo de limite.

1. Ai urmat studii în domenii variate – de la Educație Fizică și Sport, la Drept și Științe Administrative, apoi formare în Educație și Training în Marea Britanie. Cum ți-a influențat această diversitate traseul profesional?

Diversitatea domeniilor pe care le-am studiat mi-a modelat profund stilul de lucru și felul în care privesc rolul meu profesional. Educația Fizică și Sport mi-a oferit disciplina, capacitatea de a lucra sub presiune și înțelegerea dinamicii dintre performanță și motivație. Studiile în Drept și Științe Administrative mi-au dezvoltat rigoarea, structura, atenția la detalii și capacitatea de a gestiona procese complexe, competențe esențiale în coordonarea proiectelor și în lucrul cu instituții sau parteneri.

Formarea în Educație și Training în Marea Britanie a completat aceste abilități printr-o abordare modernă, orientată spre oameni, învățare și dezvoltare. Acolo am învățat să pun accent pe nevoile reale ale beneficiarilor, pe metodologii eficiente și pe adaptabilitate.

Toate aceste experiențe m-au ajutat să construiesc un traseu profesional în care mă simt confortabil în contexte foarte diferite, de la management operațional și coordonare în situații sensibile, până la educație, training și dezvoltare comunitară. Diversitatea nu a fost o deviație, ci un avantaj strategic care mi-a permis să îmbin disciplina, empatia și structura în moduri relevante pentru oamenii cu care lucrez și pentru cauzele pe care le susțin.

2. Ce te-a motivat să studiezi o perioadă în Londra și cum ți-a schimbat această experiență perspectiva asupra carierei?

M-a motivat să studiez o perioadă în Londra nevoia de a-mi depăși limitele și de a găsi un context în care să pot crește profesional și personal. După ce am terminat Facultatea de Drept în Constanța, m-am lovit de realitatea pe care mulți tineri o cunosc: oportunități limitate, multă rigiditate și foarte puțin spațiu pentru dezvoltare reală. Simțeam că, indiferent cât de mult mă pregăteam, drumul profesional era parcă deja trasat, iar posibilitățile de afirmare erau puține și greu accesibile.

Acea perioadă a fost una plină de provocări. M-am confruntat cu lipsa unui mediu dinamic, cu dificultatea de a găsi roluri în care să pot să-mi pun în valoare pregătirea, dar și cu sentimentul că îmi doream mai mult decât ceea ce îmi oferea contextul local. Toate acestea m-au făcut să realizez că, dacă vreau să evoluez, trebuie să ies din cercul obișnuit al așteptărilor și să caut o experiență care să mă transforme cu adevărat.

Londra a venit ca un răspuns la această nevoie. Acolo am găsit un mediu mult mai deschis, multicultural, meritocratic, care m-a obligat să fiu adaptabil și să învăț repede. M-a ajutat să-mi lărgesc perspectiva, să înțeleg cum funcționează educația și formarea într-un sistem modern și, mai ales, să capăt curajul de a-mi construi cariera nu în funcție de limitări, ci în funcție de ceea ce pot și vreau să fac.

Experiența de acolo mi-a schimbat direcția. Am învățat că drumul profesional nu trebuie să fie o luptă cu un sistem rigid, ci o descoperire continuă a propriilor resurse și a modului în care poți contribui la binele celorlalți. Iar asta a devenit baza pentru tot ceea ce am construit ulterior.

3. Cum consideri că se completează formarea ta în sport cu activitatea actuală în domeniul social și educațional?

Formarea mea în sport și studiile juridice pot părea două lumi diferite, dar pentru mine s-au completat perfect și au contribuit direct la felul în care lucrez astăzi în domeniul social și educațional.

În cadrul Facultății de Sport am învățat ce înseamnă disciplina zilnică, respectarea regulilor și responsabilitatea față de echipă. Sportul îți arată foarte clar că fiecare pas contează și că fără respect pentru reguli, pentru efort și pentru oamenii alături de care lucrezi nu există progres real. Acolo s-a format reflexul meu de a organiza, de a planifica și de a merge până la capăt cu un obiectiv, oricât de dificil ar fi contextul.

Studiile juridice, la rândul lor, au adus o altă dimensiune: rigoarea. Dreptul te învață să gândești structurat, să cauți logică, echitate și să respecți un cadru legal care protejează oamenii. Dacă sportul m-a învățat regulile jocului, dreptul m-a învățat regulile societății. În combinație, aceste două formări m-au ajutat să dezvolt un mod de lucru în care disciplina, etica și responsabilitatea sunt elemente esențiale.

Astăzi, în domeniul social și educațional, mă folosesc de ambele: disciplina sportivă mă ajută să gestionez presiunea, să coordonez echipe și să rămân constant în efort; iar formarea juridică mă ajută să înțeleg cadrele instituționale, să lucrez corect, să aplic proceduri și să protejez oamenii vulnerabili prin decizii bine fundamentate.

Practic, sportul m-a învățat cum să muncesc, iar dreptul m-a învățat cum să gândesc și să acționez corect. Ambele au devenit parte din identitatea mea profesională și m-au pregătit pentru munca pe care o fac astăzi, unde disciplina, legea și empatia trebuie să coexiste în fiecare decizie.

4. Ai lucrat atât în România, cât și în afara țării. Care au fost cele mai mari diferențe pe care le-ai simțit în mediul de lucru?

Lucrând atât în România, cât și în afara țării, am simțit diferențe destul de puternice în mediul de lucru, iar ele m-au influențat mult în felul în care m-am format profesional.

În România, începutul meu a fost marcat de multă rigiditate, de un stil de lucru foarte dependent de ierarhii și de un sistem în care inițiativa nu era întotdeauna încurajată. Mai ales după finalizarea facultății de drept, m-am lovit de limite, fie în oportunități, fie în deschiderea organizațiilor de a lucra într-un mod modern. De multe ori simțeam că pot face mai mult, dar spațiul de creștere era foarte restrâns.

În străinătate, în schimb, am întâlnit un stil complet diferit: mai deschis, mai meritocratic, mai orientat către oameni și rezultate. Acolo, efortul și competența sunt observate mult mai rapid, iar diversitatea este văzută ca un atu, nu ca o abatere de la normă. Am simțit că vocea mea contează, că ideile sunt ascultate și că există o cultură reală a colaborării.

O altă diferență majoră a fost legată de ritm. În afara țării, lucrurile se mișcă mai repede, procesele sunt mai clare, iar profesionalismul este parte integrantă din cultura organizațională. În România am întâlnit uneori birocrație, încetiniri și lipsa unei direcții comune, dar în același timp am descoperit oameni extraordinari, pasionați și dispuși să facă diferența chiar și cu resurse limitate.

Lucrând în ambele contexte, am înțeles ceva important: fiecare mediu te formează în felul lui. România m-a învățat adaptabilitate, răbdare și creativitate în condiții complicate. Experiența internațională mi-a oferit claritate, rigoare și încredere în propriile competențe. Ambele lumi m-au ajutat să devin profesionistul de astăzi, unul care înțelege atât provocările reale de acasă, cât și standardele internaționale pe care încearcă să le aducă în comunitățile cu care lucrează.

5. Care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâmpinat-o în primele luni în Marea Britanie și cum ai depășit-o în comparație cu cele întâlnite în România?

Cea mai mare provocare din primele luni în Marea Britanie a fost adaptarea la un sistem complet diferit de ceea ce cunoscusem în România. Totul funcționa pe bază de reguli clare, ritm rapid și responsabilitate individuală. În România eram obișnuit cu birocrație, cu multă rigiditate și cu un mediu unde inițiativa era uneori privită cu scepticism. În Marea Britanie, în schimb, mi s-a cerut încă din prima zi să fiu autonom, să iau decizii rapide și să îmi asum responsabilitatea reală pentru ele.

Mi-a fost greu la început. Limbajul profesional, modul de lucru, așteptările, toate erau diferite. A trebuit să învăț repede, să cer ajutor, să observ și să mă adaptez. Cel mai dificil a fost sentimentul că trebuie să demonstrez totul de la zero, într-un loc unde nimeni nu știa cine sunt, ce pot sau ce experiență aduc. În România, chiar dacă sistemul era rigid, aveam măcar familiaritatea contextului. Acolo, în Londra, începeam cu o foaie complet goală.

Ce m-a ajutat să depășesc această provocare a fost exact combinația de lucruri pe care le adunasem în România: disciplina din sport, rigoarea din drept și flexibilitatea câștigată lucrând în contexte limitate. Mi-am creat o rutină, am comunicat deschis, am observat cultura din jur și m-am adaptat pas cu pas. Am învățat rapid că în Marea Britanie inițiativa este apreciată, așa că am început să o folosesc în avantajul meu.

Comparativ cu provocările din România, diferența a fost clară. Aici, dificultățile veneau dintr-un sistem închis, uneori blocat de birocrație și lipsă de oportunități. În Marea Britanie, provocările erau mai degrabă despre ritm, exigență și competiție, dar într-un cadru în care, dacă munceai și performai, erai văzut.

Acea perioadă m-a ajutat enorm. M-a scos din zona de confort, mi-a dat încredere în mine și m-a învățat că pot face față oricărui context, indiferent cât de diferit este, atâta timp cât sunt dispus să învăț, să mă adaptez și să lupt pentru locul meu.

6. Există stereotipuri cu care te-ai confruntat în afara țării?

Da, m-am confruntat cu anumite stereotipuri în afara țării, unele subtile, altele mai evidente. Deși oamenii sunt, în general, deschiși și multiculturali în locuri precum Marea Britanie, există totuși percepții prestabilite despre români, iar uneori le simți chiar dacă nu sunt exprimate direct.

Unul dintre cele mai frecvente stereotipuri a fost legat de ideea că românii vin pentru joburi necalificate sau pentru salarii mici. La început am simțit că trebuie să depun un efort dublu pentru ca oamenii să vadă competențele mele reale, să mă perceapă ca profesionist și nu ca parte dintr-o categorie predefinită. Era uneori obositor, dar m-a motivat să fiu mai bun și să demonstrez prin rezultate.

Un alt stereotip a fost legat de accent. Nu în sens negativ, ci mai degrabă în sensul în care unii oameni tind instinctiv să subestimeze competențele cuiva doar pentru că vorbește cu un accent diferit. M-am lovit de această percepție și la început m-a afectat. Apoi am învățat să transform lucrul acesta într-un avantaj: accentul meu era o dovadă a faptului că vorbeam o limbă străină, nu că știam mai puțin.

Comparativ cu România, unde provocările sunt mai degrabă legate de sistem, birocrație sau lipsa oportunităților, în afara țării provocările au fost culturale și identitare. A trebuit să învăț să îmi afirm valoarea într-un mediu complet nou, să depășesc prejudecăți și să îmi păstrez încrederea în mine chiar dacă uneori simțeam că trebuie să „dovedesc” totul de la zero.

Experiența aceasta, deși dificilă în momentele ei, m-a făcut mai puternic. M-a învățat să privesc oamenii fără etichete și să apreciez diversitatea. Și, mai ales, mi-a arătat că, indiferent de stereotipuri, caracterul, munca și consecvența sunt cele care schimbă percepțiile cu adevărat.

7. În prezent coordonezi activități în domeniul incluziunii refugiaților. Ce ai învățat din acest rol despre diversitate, adaptabilitate și colaborare internațională?

Rolul de coordonare în domeniul incluziunii refugiaților m-a învățat mai mult decât orice altă experiență profesională despre ce înseamnă, cu adevărat, diversitatea, adaptabilitatea și colaborarea internațională.

Diversitatea am înțeles-o direct, nu din manuale. Lucrez zilnic cu oameni care vin din contexte complet diferite, familii care și-au pierdut totul, copii care au nevoie de stabilitate, profesioniști din culturi distincte, instituții care funcționează diferit. Această diversitate te învață să privești nevoile fiecăruia cu respect, să nu pornești niciodată de la presupuneri și să vezi oamenii în ansamblul lor: cu trauma, dar și cu puterea și demnitatea pe care o poartă în ei.

Adaptabilitatea a devenit, poate, cea mai importantă abilitate. În munca cu refugiații lucrurile nu merg niciodată perfect, planurile se schimbă, situațiile evoluează de la o zi la alta, resursele sunt limitate, iar așteptările sunt enorme. A trebuit să învăț să iau decizii rapide, dar responsabile, să găsesc soluții acolo unde aparent nu există și să transform fiecare criză într-un pas înainte pentru oameni. Experiența din România, cu toată rigiditatea sistemului, m-a pregătit pentru flexibilitate, iar experiența internațională m-a învățat să fiu eficient și calm în situații de presiune.

Colaborarea internațională m-a învățat altceva esențial: că ajutorul real se construiește doar atunci când există încredere, transparență și o misiune comună. Am lucrat cu organizații ONU, cu ambasade, cu parteneri internaționali, cu ONG-uri locale și autorități românești, și fiecare colaborare mi-a arătat că diferențele culturale sau organizaționale pot deveni un avantaj atunci când sunt gestionate cu profesionalism. Fiecare actor aduce o perspectivă unică, iar rolul meu a fost să creez punți, între oameni, instituții, sisteme și așteptări.

Din acest rol am învățat că diversitatea nu este doar ceva ce trebuie „gestionat”, ci o resursă. Adaptabilitatea nu este doar o abilitate, ci o necesitate. Iar colaborarea internațională nu este doar o procedură, ci un exercițiu constant de înțelegere reciprocă, respect și obiective comune.

Cel mai important lucru însă este că această muncă m-a învățat să văd umanitatea dincolo de statistici și să înțeleg că, atunci când lucrezi cu oameni aflați în suferință, profesionalismul și empatia trebuie să meargă mereu împreună.

8. În rolurile tale de coordonare sau conducere ai gestionat echipe, proiecte și relații cu parteneri instituționali. Cum ai învățat să devii un lider eficient?

Pentru mine, leadershipul nu a venit niciodată dintr-o funcție, ci din experiențele prin care am trecut și din oamenii pe care i-am întâlnit. Am învățat să devin un lider eficient nu prin teorie, ci prin situații reale, unele foarte dificile, altele incredibil de frumoase.

Am început să înțeleg leadershipul în momentul în care am fost pus în fața responsabilității: echipe care aveau nevoie de claritate, proiecte care depindeau de deciziile mele și oameni vulnerabili care așteptau sprijin concret. Acolo am realizat că un lider nu este cel care comandă, ci cel care creează un mediu în care oamenii pot să își facă treaba bine, în siguranță și cu motivație.

Am învățat enorm și de la echipele cu care am lucrat. Oamenii te formează ca lider. M-au învățat că transparența contează, că trebuie să fii corect, că trebuie să rămâi calm chiar și atunci când lucrurile se complică. M-au învățat că un lider nu își pune ego-ul pe primul loc, ci echipa. Că nu trebuie să știu totul, dar trebuie să știu să ascult, să analizez și să decid.

Cooperarea cu instituții, cu autorități sau cu parteneri internaționali m-a învățat altceva: importanța diplomatiei și a respectului. Când gestionezi relații complexe, nu contează doar rezultatul, ci și modul în care construiești încrederea. Aici m-a ajutat mult formarea juridică, rigoarea, acuratețea și claritatea în comunicare, și experiența din Marea Britanie, unde am înțeles ce înseamnă profesionalismul dus la standard internațional.

Am devenit un lider mai bun și datorită provocărilor. Am învățat din greșeli, din perioade de presiune, din momentele în care a trebuit să iau decizii nepopulare, dar corecte. Am învățat că un lider eficient este cel care își asumă, care protejează echipa, care vede înaintea celorlalți, dar și cel care știe să se retragă când e nevoie și să lase oamenii să crească.

Pe scurt, leadershipul pentru mine nu a fost niciodată o poziție. A fost o evoluție personală, construită din disciplină, din lucrul cu oameni reali, din adaptabilitate și din convingerea că munca noastră are sens doar dacă o facem împreună.

9. Ai coordonat proiecte dedicate educației, digitalizării și sprijinului pentru grupuri vulnerabile. Care a fost impactul de care ești cel mai mândru?

Când mă uit în urmă la proiectele pe care le-am coordonat, îmi dau seama că impactul de care sunt cel mai mândru nu vine doar din cifre, ci din transformarea reală pe care am putut-o aduce în comunități. Totuși, aceste cifre spun o poveste, una despre muncă, colaborare și șansa de a schimba vieți.

Unul dintre momentele de care sunt cel mai mândru este echiparea a 9 școli din județ cu laboratoare digitale moderne. Pentru mine, nu a fost doar un proiect tehnic, ci o investiție în viitorul copiilor. Am văzut elevi care, pentru prima dată, au avut acces la tehnologie reală, profesori care au prins curaj să predea altfel și comunități care au simțit că cineva investește în ei. La fel de important a fost și sprijinul acordat Bibliotecii Județene, unde am reușit să donăm 100 de laptopuri pentru acces la cultură, informare și educație. A fost unul dintre acele momente în care am simțit că punem o cărămidă solidă într-un spațiu care deservește întreaga comunitate.

Dar cel mai puternic impact pentru mine rămâne sprijinirea a peste 75.000 de refugiați, dintre care 28.000 de copii, împreună cu peste 12.000 de copii români vulnerabili. Aici nu mai vorbim doar de proiecte, ci de oameni, familii care și-au pierdut casa, copii care aveau nevoie de hrană, igienă, educație și stabilitate, mame care încercau să reconstruiască un început. Prin resurse educaționale, hrană, produse de igienă și alte forme de ajutor umanitar de urgență, am reușit să aducem nu doar sprijin material, ci și un sentiment de siguranță într-o perioadă în care totul se prăbușise pentru ei.

Aceste realizări nu sunt doar despre mine, ci despre echipele cu care am lucrat, despre partenerii care au avut încredere în noi și despre comunitățile care ne-au primit. Sunt mândru că am putut fi acolo în momente în care oamenii chiar aveau nevoie de cineva. Și cred că acesta este, în esență, impactul cel mai valoros: faptul că am reușit să transformăm resursele în speranță, tehnologia în oportunitate și intervenția în siguranță.

10. Ce înseamnă, pentru tine, succesul profesional? Privind înapoi la experiențele tale – de la educație la proiecte sociale și juridice – ce ți-a oferit cel mai mare sentiment de împlinire?

Pentru mine, succesul profesional nu a însemnat niciodată o funcție, un titlu sau o realizare individuală. A însemnat mereu impactul real pe care îl pot avea asupra oamenilor. Succesul meu l-am măsurat prin momentele în care cineva a reușit să își recapete speranța, să își pună copilul la școală, să își găsească un loc de muncă sau pur și simplu să treacă mai ușor peste o perioadă dificilă datorită sprijinului pe care l-am oferit.

Privind înapoi, de la educație la proiecte sociale și juridice, îmi dau seama că cele mai mari satisfacții au venit întotdeauna din sprijinirea celor aflați în nevoie. Fie că a fost vorba despre copii care au primit acces la educație, despre familii care au găsit stabilitate într-un moment de criză, despre refugiați care au reușit să își refacă viața sau despre comunități întregi care au simțit că nu sunt singure, toate aceste experiențe au avut pentru mine aceeași valoare: sentimentul că munca mea contează.

Împlinirea mea profesională a fost construită din mici momente, un zâmbet, o mulțumire, un rezultat concret, dar și din proiecte mari, în care am văzut cum efortul unei echipe poate schimba vieți. Nicio realizare personală nu se poate compara cu sentimentul că ai putut să fii acolo pentru cineva exact când avea nevoie.

Aș putea spune că succesul, pentru mine, înseamnă simplitate: să știu că ceea ce fac lasă o urmă bună în viața oamenilor. Indiferent de rol, sector sau țară, acesta a fost firul roșu în toate experiențele mele. Și cred că, în final, adevărata împlinire vine nu din ceea ce acumulăm pentru noi, ci din ceea ce reușim să construim pentru ceilalți.

11. Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o în anii de formare și experiență profesională?

Cea mai importantă lecție pe care am învățat-o în toți acești ani este că niciun drum profesional nu are sens dacă nu este construit cu integritate și orientare spre oameni. Am trecut prin domenii diferite, am lucrat în contexte provocatoare, am cunoscut sisteme care funcționează bine și altele care te pun la încercare, dar în toate experiențele mele s-a repetat aceeași idee: ceea ce rămâne cu adevărat este modul în care îi faci pe oameni să se simtă și binele pe care îl lași în urma ta.

Am învățat că perseverența bate talentul atunci când lucrurile devin dificile. Că disciplina și rigoarea sunt fundamentale, dar fără empatie nu valorează nimic. Că poți avea pregătire, poți avea rezultate, dar dacă nu știi să asculți și să înțelegi, nu poți conduce și nu poți sprijini pe nimeni.

Am învățat că schimbarea reală nu vine din poziții înalte, ci din consecvență, din efortul zilnic și din capacitatea de a rămâne ancorat în valori, chiar și atunci când contextul este complicat. Munca în domeniul social și educațional, dar și cea juridică, m-a învățat că scopul muncii mele nu este doar să finalizez proiecte, ci să ajut oameni. Asta a fost și rămâne esența.

În final, lecția cea mai importantă este că succesul adevărat nu este despre tine, este despre comunitatea pe care o sprijini, despre echipa pe care o conduci și despre oamenii pe care îi ridici atunci când le este cel mai greu. Tot ce am făcut până acum m-a adus la această concluzie, și este direcția care mă ghidează și astăzi.

12. Dacă te-ai putea întoarce la momentul în care ai început primul program universitar, ce sfat ți-ai oferi?

Dacă m-aș putea întoarce la momentul în care am început primul program universitar, cred că sfatul pe care mi l-aș oferi ar fi simplu, dar esențial: ai încredere în tine și nu te teme să mergi pe un drum diferit de al celorlalți.

La începutul studiilor, încercam să mă încadrez într-un tipar, să urmez un traseu „corect”, să aleg ceea ce părea stabil sau așteptat. Aș vrea să-mi spun acum că nu trebuie să mă grăbesc să am totul clar de la început. Că nu este o slăbiciune să explorezi domenii diferite, ci un avantaj. Că fiecare experiență, chiar și cele care par că nu au legătură una cu alta, se vor lega într-o zi într-un mod pe care atunci nu îl puteam vedea.

Mi-aș spune să nu fiu atât de critic cu mine și să am mai mult curaj să ies din zona de confort. Să am răbdare cu propriul proces, pentru că dezvoltarea reală vine pas cu pas, nu din comparații sau presiuni. Și, poate cel mai important, mi-aș spune că succesul nu se măsoară în cât de repede ajungi undeva, ci în autenticitatea cu care îți construiești drumul.

Aș vrea să-mi spun și că, indiferent câte obstacole voi întâlni, valorile mele vor deveni cea mai puternică resursă. Și că drumul pe care îl voi parcurge, cu sportul, dreptul, Marea Britanie, proiectele sociale, oamenii vulnerabili, va avea mult mai mult sens decât mi-aș fi imaginat atunci.

În final, sfatul ar fi acesta: ai încredere, explorează și rămâi tu. Restul vine cu timpul.

13. Unde te vezi peste cinci ani? În România, în străinătate sau formând o punte între cele două?

Peste cinci ani mă văd într-un loc în care pot conecta toate experiențele și competențele acumulate până acum, fie în România, fie în Europa, fie construind o legătură între cele două. În ultimul timp am început să-mi planific mult mai atent pașii în carieră și să îmi conturez direcția profesională într-un mod strategic. Am fost deja acceptat pentru poziții nepermanente în cadrul ONU, în domeniile social, educațional și al refugiaților, însă fiind roluri în afara Europei și adesea în zone de conflict, am ales conștient să le refuz pentru moment. A fost o decizie grea, dar necesară, pentru a-mi păstra echilibrul personal și profesional.

Astăzi continui să caut oportunități atât în România, cât și în Europa, inclusiv posibilitatea de a reveni în Marea Britanie. Mă atrage ideea de a lucra într-un mediu internațional, dar în același timp de a rămâne conectat la ceea ce se întâmplă în România, unde încă simt că pot contribui semnificativ. De aceea, nu mă văd alegând între cele două spații, ci mai degrabă construind o punte, folosind experiența internațională pentru a sprijini dezvoltarea locală și, în același timp, ducând expertiza din România în contexte europene sau globale.

În cinci ani îmi doresc să fiu într-un rol strategic, fie în cadrul unei organizații internaționale, fie într-un program european sau regional, în care să pot dezvolta proiecte cu impact real pentru educație, incluziune și protecția celor vulnerabili. Indiferent de țară, ceea ce mă ghidează este aceeași direcție: să lucrez acolo unde pot transforma experiența mea în soluții care contează.

14. Care sunt cele trei sfaturi esențiale pe care le-ai da unui tânăr român care visează la o carieră în străinătate?

Dacă ar fi să ofer câteva sfaturi unui tânăr român care visează la o carieră în străinătate, aș începe prin a-i spune să plece cu curaj și deschidere. Experiența din afara țării te formează într-un fel unic: îți oferă acces la sisteme mai predictibile, la oportunități clare și la un mediu în care ești evaluat în primul rând pentru ceea ce poți face, nu pentru cine ești sau de unde vii. Străinătatea te obligă să crești, să înveți, să te adaptezi și să îți descoperi valorile reale.

În același timp, i-aș spune să nu uite niciodată rădăcinile. Poți să construiești o carieră impresionantă afară, dar vine un moment în care începi să simți că experiența acumulată poate avea un impact mult mai puternic dacă o aduci acasă. România are nevoie de oameni care au văzut lucruri diferite, care au învățat ce înseamnă rigoarea, respectul și colaborarea în sisteme bine puse la punct. Întoarcerea nu înseamnă renunțare, ci maturitate.

Și, poate cel mai important, i-aș spune să folosească tot ceea ce a învățat pentru a face din România un loc mai bun,  pentru toți cei care trăiesc aici, indiferent de etnie, naționalitate sau proveniență. România nu este doar un teritoriu, este o cultură, o istorie și un mod de a gândi care au rezistat secole întregi și au influențat lumea în moduri subtile, dar importante. Aducând acasă experiența de afară, poți contribui la o schimbare reală, tangibilă.

În esență, pleacă pentru a te descoperi și întoarce-te pentru a transforma. Asta cred că este cea mai frumoasă cale pe care o poate urma un tânăr român.

15. Ce mesaj ai transmite tinerilor români de 1 Decembrie, legat de curaj, oportunități și perseveranță?

De 1 Decembrie, le-aș spune tinerilor români să aibă curajul să viseze mai departe decât granițele pe care le văd în fața lor acum. România s-a construit prin oameni care au îndrăznit să creadă în mai mult, chiar și atunci când realitatea era complicată. Curajul nu înseamnă absența fricii, ci capacitatea de a merge înainte în ciuda ei, fie că pleci într-o țară nouă, fie că alegi să construiești aici, acasă.

Le-aș spune să caute oportunități fără teamă și fără să se limiteze doar la ceea ce pare posibil la prima vedere. Trăim într-o lume în care oricine poate învăța, explora, crea și schimba lucruri, iar România are nevoie de tineri care să gândească liber, să aducă idei noi și să nu se teamă să iasă din tipare.

Și mai ales, le-aș spune să fie perseverenți. Nimic valoros nu se construiește peste noapte. Drumurile frumoase sunt cele care cer efort, consecvență și răbdare. Perseverența este forța care transformă visul în realitate și planul în reușită. Indiferent unde aleg să fie, aici, în Europa sau oriunde în lume, să nu renunțe la ceea ce sunt și la ceea ce pot deveni.

De 1 Decembrie, cred că cel mai important gând este acesta: viitorul României se află în mâinile celor care au curajul să creadă în ei și în puterea lor de a construi. România este mai mult decât un loc; este o identitate, o poveste, o energie. Iar tinerii, cu determinarea și creativitatea lor, sunt cei care o pot duce mai departe.