MINAC, file de istorie: Ion Ionescu de la Brad și Dobrogea anului 1850 – mărturii despre românii dintre Dunăre și Mare, cu 23 de ani înainte de revenirea la România

Rezultatul călătoriei sale dobrogene este bine-știut: a publicat în 1850, la Constantinopole, lucrarea „Excursion agricole dans la Dobrudja“, în care oferă numeroase informații despre viața și realitățile provinciei. De la Brad rămăsese însă, în ciuda exilului, un patriot desăvârșit, care credea în visul că, într-o bună zi, toate pământurile în care se vorbește românește vor fi părți componente ale unei singure țări, independente și suverane. De aceea, în materialul de astăzi ne vom concentra asupra unui text mai puțin cunoscut, publicat în 1855, în revista ieșeană „România literară“, nr. 2, sub titlul „Românii din Dobrogia“. Aici, el reia unele idei deja publicate în lucrarea „Excursion agricole…”, dar pune mai puțin accentul pe realitățile agricole ale provinciei, și mai mult, în premieră, pe românitatea acestui teritoriu. Astfel, el scoate în evidență elementul românesc, prezintă situația românilor ce trăiesc în Dobrogea și le comunică românilor din Moldova (prin intermediul slovei și indirect) că o viitoare unire a Dobrogei cu Moldova și Țara Românească ar fi extrem de benefică pentru ambele „țări” despărțite de tulburările istoriei. Scrie Ion Ionescu de la Brad următoarele: „De la mare la Dunăre și pe malul ei până la Silistra, punctul unde m-am oprit cu călătoria mea, se află șeapte-zeci și unul de sate românești. Românii sunt așezați la poalele codrilor și pe malul apelor, căci lor le place umbra de codru verde și răcoarea de apă limpede, la alt loc să nu-i cauți, că nu-i găsești…Statistica arătătoare de numărul sufletelor și de averea celor 3650 de familii de români este următoarea: 4603 bărbați, 4728 de femei, 6789 băieți, 8637 fete, 1800 juni feciori, 1744 fete mari. Aceștia au o avere în vite, în miere și oloiu (n.a. ulei), ce se poate estima la 15 milioane 410 mi și 5 sute de lei…(n.a. și trage imediat o concluzie…), căci în îmbelșugare se înmulțesc oamenii”.

Ion Ionescu de la Brad scrie că Dobrogea este „cea mai curioasă adunătură de neamuri deosebite”, unde însă românii și turcii împreună „figurează mai mult de jumătate”, având ambele neamuri peste 15.000 de familii, în timp ce restul națiilor conlocuitoare (toate împreună) totalizează un număr similar. Autorul explică faptul că românul dobrogean o duce foarte bine din punct de vedere economic, deși se află sub stăpânire otomană, și prezintă și motivul acestei îmbelșugări: „Deși nu este mai roditoare ca Moldova, însă în privirea îndemânării negoțului, Dobrogea este cu mult mai favorită decât dânsa: de o parte Dunărea și de alta Marea Neagră formând pentru o țeară așa de mică – o mare întindere de țermuri… În adevăr, românul în Dobrogia este într-o prosperitate de care niciun țeran de pe fața pământului nu se bucură. Cifrele statistice ne sunt o dovadă materială că starea țăranului român din Dobrogia, în alăturare chiar cu cea a românilor din Țările Române se poate socoti ca agiunsă la cel mai înalt grad de înflorire”.

El povestește că ei, românii dobrogeni, își apără cu îndârjire limba, portul și obiceiurile. Mai mult, el scrie că, într-un sat, românii au adus un dascăl răpit din Muntenia, pe care l-au obligat să stea cu ei pentru a-i învăța carte pe copii. Răpirea era se pare una dulce pentru dascăl, care, potrivit autorului, trăia în acel sat„ca în sânul lui Avraam”. Un alt aspect extrem de important prezentat de omul de știință este acela că românul dobrogean, la anul 1850, reușea să „românizeze „toate neamurile conlocuitoare cu care intra în contact. Astfel „…toate neamurile celelalte vorbesc limba românului, cu turcii și tătarii eu m-am înțeles în vorbă românește; în Biserică, chiar și pe unde sunt bulgari, popii tot în românește cântă și cetesc„. În finalul articolului de la Iași, Ion Ionescu de la Brad are curajul să viseze la o viitoare unire a românilor, considerând că dobrogenii ar avea foarte mult de oferit într-o asemenea situație. Cum altfel am putea oare interpreta aceste rânduri de mai jos?: „Cum ar întrece el (n.a. românul din Dobrogea) pe românul din principate, când de acolo ar putea trage ceea ce îi lipsește, cultură sufletească și desvoltare națională…”.

Trebuie spus că la 1850 comunitatea românească din Dobrogea era formată atât din persoane venite din alte provincii (Transilvania, Moldova, Țara Românească etc.), în general mocani, crescători de animale și agricultori, dar și din vechii români, așa-zișii „diceni”,”turcuieni”, ale căror origini sunt pierdute în negurile vremurilor, ei fiind cel mai probabil urmașii geților și romanilor care trăiseră împreună pe aceste meleaguri pontice, în antichitate.

Autorul reia și ideea mai veche din „Excursion agricole dans le Dobrudja”, scoțând în evidență romanitatea pământului pontic și bogăția sa extraordinară din punct de vedere cultural-istoric:”Nu este o țeară pe lume care, într-așa îngustă întindere de pământ să cuprindă mai multe monumente antice ca Dobrogia… Din distanță în distanță, foarte aproape una de alta, pe movile și pe dealuri se văzu ruinele cetăților romane atât pe țermurile mărei cât și pe malul Dunărei… am putea într-adevăr zice că Românul în Dobrogia calcă pretutindeni pe ruinele mărirei străbunilor săi…” Articolul publicat de omul de știință la Iași, în 1855, la cinci ani după călătoria sa în Dobrogea, reprezintă un manifest extraordinar cu privire la romanitatea pământului dintre Dunăre și Mare. De la Brad ne arată puterea neamului românesc într-o provincie stăpânită de peste patru veacuri de către Semilună. Scriitorul dă în același timp dovadă de un mare curaj, avansând ideea unei uniri a românilor de pretutindeni, cu 23 de ani înainte de marele eveniment din 14 noiembrie 1878, când Dobrogea avea să se alăture României.

Reclama zilei – Doamnelor și Domnișoarelor! Singura cremă care curăță fața, gâtul și mâinile de pistrui, pete de soare, pete de ficat, precum și de arsuri de soare este crema Extrase du Follie Bergeres, preparată de Nestor Stefanotos. Numai la drogheria Vera Violette Palace, Constanța, str. Carol 29. (1923)