INTERVIU Iustin Danalache, actorul din spectacolul Livada cu vișini, pe scena SEAS de la Constanța în Rave de Ravel: de la dans și beatbox la nominalizarea la UNITER
Cultură
De la dans sportiv și street dance la beatbox, actorie și coregrafie, Iustin Danalache, tânărul actor pe care îl putem vedea în „Livada cu vișini”, un spectacol al Teatrului de Stat Constanța, își construiește parcursul artistic la intersecția dintre mai multe forme de expresie. Nominalizat în 2025 la Premiile UNITER pentru „Cel mai bun debut”, pentru rolul Sfântul din „Emaus”, și parte din distribuția spectacolului „Rave de Ravel” pe care l-am văzut la Constanța în cadrul SEAS 2026 pe 9 august, recompensat în 2026 cu Premiul UNITER pentru „Cea mai bună coregrafie”, Iustin este unul dintre tinerii artiști care refuză să se lase definiți de o singură etichetă.
Prezent la Constanța în cadrul SEAS – Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului, cu spectacolul „Rave de Ravel”, produs de Teatrul Masca, Iustin Danalache vorbește, într-un interviu acordat Ziarului Amprenta, despre întâlnirea dintre muzica lui Maurice Ravel și energia dansului urban, despre descoperirea sa ca artist și despre dificultățile începutului de drum în România. Cu sinceritate și fără idealizări, tânărul actor și performer vorbește despre validare, disciplină, bucuria de a crea și despre ceea ce crede că va rămâne esențial în meseria de actor, indiferent cât de mult se va schimba lumea spectacolului.
Iustin Danalache a fost nominalizat în 2025 la Premiile UNITER, la categoria „Cel mai bun debut”, pentru rolul Sfântul din spectacolul „Emaus”, după romanul lui Alessandro Baricco, regia Edda Coza și a lui Dan Coza, o producție a Asociației Tangent și a Teatrului Excelsior București.
În 2026, Iustin face parte din distribuția spectacolului „Rave de Ravel”, produs de Teatrul Masca București, un spectacol de teatru fizic care aduce față în față muzica clasică a lui Maurice Ravel și energia dansului contemporan, street dance-ului și dansului tribal african. Conceptul și coregrafia îi aparțin Andreei Gavriliu, iar alături de Iustin Danalache, pe scenă se află Eduard Chimac, Elena Foriș, Vlad Furtună și Valentina Kocsis.
Spectacolul pornește de la muzica lui Ravel și construiește, prin mișcare, relații și tensiuni între cei cinci performeri. „Boléro” devine un veritabil ritual tribal contemporan, în timp ce alte lucrări ale compozitorului francez sunt reinterpretate printr-un limbaj corporal urban, ludic și lipsit de convențiile teatrului clasic. „Rave de Ravel” a fost recompensat în 2026 cu Premiul UNITER pentru Cea mai bună coregrafie, acordat Andreei Gavriliu.
Spectacolul a fost prezentat la Constanța în cadrul SEAS – Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului, pe 9 august 2026, pe scena Teatrului de Stat Constanța, oferind publicului constănțean întâlnirea cu o formă de performance în care muzica clasică este reinventată prin ritm, corporalitate și energia prezentului.
1.Ce înseamnă pentru tine participarea în cadrul SEAS cu spectacolul „Rave de Ravel”?
Mi se pare important ca spectacolul să fie văzut în afara sediului, unde a luat naștere. Reprezintă un soi de validare mai ales pentru faptul că e un spectacol care conține doar dans, care va fi văzut de un public obișnuit în mare parte cu teatru. Spectacolele de teatru fizic și dans contemporan încep să fie văzute și acceptate, iar participarea în cadrul SEAS este doar un mic pas foarte important.
2. Cât din Iustin Danalache există pe scenă în „Rave de Ravel” și cât este construcție artistică?
Eu cred că este destul de mult Iustin în spectacol. Câte un Iustin aprobat de Andrea în funcție de situația fiecărei scene în parte. Chiar mai mult, mă descopeream de la o repetiție la alta prin propunerile venite din afară sau chiar și prin cele venite de la mine.
3. Există o secvență din „Rave de Ravel” care îți este mai apropiată decât celelalte?
Da. Duetul fraților, cu Elena Foriș. Pe lângă entuziasmul cu care veneam la fiecare repetiție pentru a găsi material pentru moment (geometrie pe care aș dansa-o în fiecare zi), ce face această scenă să conteze pentru mine este relația pe care o am cu sora mea, pe care o văd din ce în ce mai rar în ultimul timp.
4. Spectacolul a primit Premiul UNITER 2026 pentru cea mai bună coregrafie. Cât de importantă este această recunoaștere pentru voi?
Având în vedere încrederea și spontaneitatea cu care am fost aleși pentru a face parte din proiect și procesul de lucru, care a început fără un spațiu destinat spectacolului, pot spune sincer că acest premiu ne validează destul de mult ca artiști. Mai ales pe Andrea, în a cărei intuiție voi avea încredere oricând și oriunde am fi.
5. Ai început cu dans sportiv la șase ani, apoi ai trecut prin beatbox și street dance. Când ai realizat că toate aceste pasiuni nu erau drumuri separate, ci că te conduceau, de fapt, către actorie?
Înainte să intru la Actorie, aveam de gând să dau la Psihologie și Sociologie. Mă vedeam însă mult mai împlinit dansând sau luând parte la atelierele de teatru ale trupei The Knockers din liceul în care eram. În perioada pandemiei mi s-a dăruit un Loop Station, pe care îl folosesc și în ziua de azi, mi s-a oferit sala de la Bucovina Dance Studio de fiecare dată când simțeam nevoia să dansez și să mă rup pe hip-hop, iar când a venit timpul să aleg, la începutul clasei a XII-a, cu ce facultate îmi doresc să continui, m-am uitat pe site-ul de admitere la UNATC, am văzut ce trebuie să pregătesc pentru ea și am realizat că poate exista un scop mai mare pentru aceste hobby-uri.
6. Într-un mesaj ai spus că, în perioada UNATC, ai început să te descoperi ca „creator”. Ce ai descoperit despre tine în acei ani înainte să intri la Actorie?
Tot din clasa a 12-a am început să scriu piese, să construiesc material de mișcare și să scriu tot ce îmi venea la mână, iar odată intrat la actorie am simțit un potențial de care nu eram conștient. Îmi plăcea să am propuneri pentru examenele colegilor de la coregrafie, mă bucuram de libertatea pe care o aveam la construcția examenelor pentru cursurile de mișcare (susținute de Andrea). Ulterior, cu Opturi Supranaturale și Double Fiesta ale Andreei și Cine l-a ucis pe tata, regizat de Andrei Măjeri, am descoperit plăcerea de a performa și a lucra la spectacole, iar la licență George Ivașcu și Ștefan Lupu mi-au oferit șansa de a coregrafia o parte din momentele spectacolului în care și jucam, Sânziana și Pepelea.
7. În 2025 ai fost nominalizat la Premiile UNITER pentru Cel mai bun debut, pentru rolul Sfântul din „Emaus”. Cum ai primit această nominalizare și ce a însemnat pentru tine într-un moment atât de important al începutului de carieră? Ți-a schimbat în vreun fel felul în care te privești ca actor sau felul în care simți că te privesc ceilalți din breaslă?
Am fost învățat să nu caut validare pentru o repetiție bună sau pentru o reprezentație reușită, să reușesc să înțeleg dacă am fost clar în intenții, dacă am fost viu și prezent, dacă m-am simțit cu adevărat bine sau dacă am fost prea agitat să îmi dau seama că a trecut timpul pe lângă mine. Nominalizarea, totuși, a fost o adevărată validare a muncii mele și un semn că sunt pe un început de drum bun. Am simțit ce înseamnă să am un proces creativ sănătos cu o echipă în care să cred și care să creadă la rândul ei în mine. Cu toate că nominalizarea a fost strict pentru Sfântu, validarea s-a simțit pentru tot procesul meu de dezvoltare de până atunci.
8. Ești descris printr-o preocupare pentru un artist interdisciplinar. Ce înseamnă pentru tine să fii astăzi un „artist interdisciplinar” și unde simți că te-ai defini cel mai bine: actor, dansator, performer sau pur și simplu artist?
Îmi este greu să răspund direct la întrebarea asta. Nu știu dacă mă definește mai bine Sfântul (Emaus) decât Iașa (Livada de vișini) sau improvizația din „on poetics of touch” mai bine decât precizia față de materialul coregrafic din Tehnici de a sugruma un câine maidanez sau complexitatea live looping-ului mai bine decât libertatea flow-urilor dintr-o sesiune de beatbox. Ce vreau să spun este că există o dezvoltare organică a fiecărei zone de interes. Având în vedere faptul că am norocul să mă aflu în mai multe contexte care diferă destul de mult unele față de altele, am constant ocazii de a evolua, pentru perioade specifice de timp, în calitate de ce-o fi să fiu atunci. În plus, intervine studiul individual care îmi forțează plasticitatea asta interdisciplinară. Cred totuși că prin Academia de Dans și Performance mi-am dezvoltat cel mai mult latura creativă, având în vedere nevoile lucrului care cere să fie făcut. Câteodată un text scris este mai bine să rămână doar un text de citit, iar alte dăți un joc creat la întâmplare cere să fie făcut un întreg performance.
9. Ce crezi că este cel mai greu pentru un actor aflat la început de drum în România, în 2026?
Mi se pare greu să trăiești doar din ce te interesează să faci. Și e greu să îți dai seama ce te interesează să faci când oferta lucru este mult mai mică decât competiția. Nu mi se pare imposibil, e doar greu. Nu te poți aștepta să iei toate castingurile la care dai, și chiar dacă iei, nici la onorarii prea mari, care sa se și plătească la timp. Mi se pare greu să îți păstrezi motivația și bucuria de a descoperi când cultura e subfinanțată. Scriu asta în ideea în care stadiul în care ne aflăm ne obligă să ne bucurăm de ce facem mai mult decât să ne așteptăm să fie ușor, tocmai ca munca să nu se simtă o corvoadă acum, la început de drum. Am învățat să mă bucur înainte să mă plâng.
10. Trăim într-o perioadă în care publicul consumă foarte mult conținut rapid, pe telefon, iar atenția oamenilor este din ce în ce mai greu de câștigat. Mai are teatrul puterea de a opri oamenii din această viteză?
Eu cred că teatrul se adaptează și se inspiră din această evoluție a tehnologiei pe sub un strat gros de stres. Pe de-o parte, spectacolele conțin din ce în ce mai multă coregrafie și canto, pe de altă parte, dacă un spectacol are mai mult de două ore „ar face bine să fie bun”. Acum e timpul ca spectacolele de dans și performance să capteze mai mult atenția, că și-așa durează cam o oră majoritatea. Probabil o oră de dans ar putea înlocui o oră de doomscrolling cândva în viitorul apropiat.
11. Cum crezi că se va schimba meseria de actor în următorii 10-15 ani? Ce va rămâne esențial indiferent cât de mult se va schimba industria?
Cred că se va cere din ce în ce mai multă deschidere în ceea ce privește formele de exprimare. Un spectacol viu nu e reprezentat doar de realism psihologic. Ce sper eu să rămână este prezența reală a actorilor, indiferent de ce se va cere.
12. Dacă ai avea astăzi 18 ani și ai ști deja cât de dificil este drumul unui actor, ai alege din nou această profesie? De ce?
Da. Sunt conștient că am avut un noroc imens cu oamenii care mi-au ieșit în cale și au avut atât de multă încredere în mine, dar așa cum i-am găsit și am încercat să nu îi dezamăgesc până acum, așa aș face de fiecare dată când m-aș teleporta ipotetic într-un alt univers unde am 18 ani. Nu a trecut o zi în care să simt că am lucrat degeaba. Cred că asta și e frumusețea acestui drum dificil.
13. Cum ai ajuns să colaborezi cu Teatrul de Stat Constanța în spectacolul „Livada cu Vișini”?
Unul din oamenii despre care am spus că mi-au ieșit în cale și pe care nu vreau să îi dezamăgesc este Andrei Măjeri. După colaborarea din „Cine l-a ucis pe tata”, a prins încredere în mine, m-a văzut în „Iașa”, am avut o citire tip casting cu trupa Teatrului, iar până la premieră a ținut de mine și de Alex Iezdimir să ne ridicăm la nivelul așteptărilor. Pentru mine fost primul rol făcut în dublă distribuție și mă bucur enorm că s-a întâmplat în acest context.
Sursă foto: Iustin Danalache
Citește și:
