FOTO Hrană pentru suflet: Preotul paroh al Bisericii Sfântul Mare Mucenic Dimitrie din Lumina, Doru Chiriac, slujitorul din mijlocul comunității: O biserică vie se ține cu oameni. Fără credincioși, nimic nu suntem!

Într-o perioadă în care comunitățile au nevoie mai mult ca oricând de repere spirituale, Ziarul Amprenta își propune să aducă în atenția cititorilor chipurile, vocația și misiunea celor care slujesc cu credință în parohiile din județul Constanța. Într-o vreme în care valorile par răsturnate, iar vocile care altădată aduceau liniște sunt adesea puse la zid, Biserica și slujitorii ei se confruntă cu suspiciune, neîncredere sau chiar dispreț. Într-un peisaj social în care credința pare adesea marginalizată, iar reperele morale se clatină, noi alegem să mergem să fim diferiți. Recent am pornit seria de interviuri cu preoții parohi din județul Constanța și ne dorim ca astfel să prezentăm imaginea autentică a păstorilor de suflete care, dincolo de altar, rămân aproape de oameni, de nevoile și frământările lor. În rubrica intitulată „Hrană pentru suflet” vă vom prezenta, săptămânal, interviuri cu preoții parohi din fiecare localitate din județul nostru.

Trăim vremuri marcate de presiune socială, frământări interioare și o avalanșă de informații care ne copleșesc, fiindu-ne tot mai greu să ne putem distinge vocea interioară și să ne descoperim esența. Credința rămâne busola noastră morală și spirituală, călăuzindu-ne spre valori fundamentale precum iubirea, iertarea și respectul pentru tot ceea ce ne înconjoară.

Căutăm permanent răspunsuri care să ne aducă liniștea sufletească de care avem nevoie, iar printre cei care ne pot oferi aceste răspunsuri se numără și părinții care slujesc cu devotament în Biserică.

Într-o lume agitată și supeficială, preoții rămân o voce a credinței și a comunității.

Indiferent de parohia în care slujește, misiunea preotului nu se limitează doar la oficierea slujbelor religioase, ci se extinde către toate aspectele vieții comunității pe care o păstorește.

El devine un sprijin moral, un sfătuitor, un slujitor al iubirii jertfelnice și al păcii, dar mai ales o prezență constantă în mijlocul oamenilor, acolo unde durerea, singurătatea sau lipsa de speranță își fac simțită prezența.

Prin aceste interviuri pe care Ziarul Amprenta și le-a propus să le realizeze, dorim să evidențiem nu doar activitatea pastoral-liturgică, ci și planurile de viitor ale fiecărui preot, inițiativele dedicate tinerilor, familiilor și celor aflați în dificultate, dar și eforturile neobosite de a aduce credincioșii mai aproape de Biserică – nu doar fizic, ci și sufletește.

Unul dintre acești păstori de suflete este părintele Doru Chiriac, parohul Bisericii „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din comuna Lumina, un slujitor intrat de aproape trei decenii în inima credincioșilor prin simplitate, apropiere, răbdare și dedicare totală.

Povestea părintelui Doru Chiriac este una rar întâlnită: o chemare născută în vremuri când accesul la biserică era limitat, crescută din curiozitatea și emoția unui copil care își dorea să-l vadă pe preot, și împlinită printr-un parcurs profesional construit cu sacrificii, credință și perseverență.

De la primele slujbe într-o comunitate armânească din Ceamurlia de Sus, până la cei 26 de ani de păstorire la Lumina, părintele a fost mereu acolo unde oamenii aveau nevoie de el: în case, în necazuri, în bucurii, în momente de cumpănă și în clipe de lumină.

Astăzi, Biserica Veche din Lumina – ridicată în 1907 de comunitatea germană și preluată de români în 1941 – își continuă povestea sub slujirea lui, iar o biserică nouă prinde contur cu efortul comun al credincioșilor, al autorităților și al tuturor celor care cred în puterea unei comunități unite.

În jurul altarului, părintele a înțeles că misiunea lui nu e doar liturgică, ci profund umană: să asculte, să îndrume, să ridice, să aline, să aducă lumină acolo unde oamenii simt că se stinge speranța.

Prin acțiuni caritabile constante, prin proiecte dedicate copiilor, prin sprijin acordat familiilor vulnerabile și printr-o prezență permanentă în mijlocul oamenilor – zi și noapte – părintele Chiriac a devenit nu doar un duhovnic, ci un sprijin moral și social, un reper, un om pe care credincioșii îl simt aproape.

În interviul care urmează, părintele vorbește deschis despre chemarea preoției, despre comunitățile pe care le-a slujit, despre povestea vechii biserici din Lumina și visul celei noi, despre relația cu credincioșii, provocările întâlnite, emoțiile trăite de-a lungul anilor, precum și despre rolul preotului într-o societate în care oamenii caută, mai mult ca oricând, sens, pace și adevăr.

1. Spuneți-ne, vă rog, care este parcursul dumneavoastră profesional până acum? Cum ați ajuns să slujiți ca preot, ce parohii ați păstorit de-a lungul timpului și cum s-au schimbat comunitățile în care ați slujit?

Fiecare preot are câte o poveste despre cum s-a apropiat de Dumnezeu sau de Biserică.

Eu fac parte din generația mai veche, cea care, înainte de 1989, nu prea avea acces la biserică. Eu stătean în Constanța, în zona Cireșica, iar în jurul nostru nu era nicio biserică. Dacă vă vineți să credeți, biserica de care aparțineam noi este Biserica Albă – Adormirea II, de la Dacia.

Îmi amintesc cu drag că vroiam să facem sfeștanie acasă și de abia așteptam preotul să vină. Dar din întâmplare, preotul venea când nu eram noi acasă, părinții plecau la serviciu, eu la școală, dar era totdeauna un pensionar pe casa scării, care lua toate cheile de la apartamente și părintele trecea și făcea sfeștanii peste tot. Eram dornic ca să aflu ceva, să-l văd pe părinte. Știam la acea vreme și câteva rugăciuni…

Totul s-a întâmplat în primii ani de liceu când, un văr de-al meu a dat examen la Seminar și a reușit să intre. Asta se întâmpla în anii 1982-1983. El cânta la strană, la țară, pentru că era elev la seminar și a început să-mi spună câte ceva despre Dumnezeu. Am prins drag și le-am spus asta părinților mei, cât de frumos este la biserică, cum se cântă …

Anii au trecut și ca într-o poveste frumoasă, m-am hotărât să dau la Seminar exact în clasa a XII-a. În acele vremuri, ca să dai la Seminar trebuia să ai 10 clase, obligatoriu. La acel moment, Seminarul Teologic era ca un fel de școală profesională.

Eu eram deja clasa a XII-a, la Liceu de Marină. Părinții m-au întrebat dacă sunt de acord să las deoparte această latură și le-am spus că da.  Atunci, vărul meu mi-a spus că e o problemă: dacă dau la Seminar și iau examenul, asta după ce termin 12 clase, o să mă ia în armată, Seminarul nu îmi oprește locul. Și atunci am întrerupt clasa a 12-a, pe motiv de „boală”. Și am început să învăț pentru seminar. Nu vă închipuiți că Seminarul era cum e acum, erau 17 pe un loc.

Am reușit, am fost foarte bucuros. Am făcut Seminarul între ani în 1986-1991, la Buzău. Pe acele vremuri existau 6 Seminari tradiționale cu locuri foarte puține – pentru Tomis (pentru Constanța și Tulcea) erau cinci locuri.

Între 1991 și 1995 am absolvit Institutul Teologic la București. Ca și parcurs profesional, am toate gradele inclusiv gradul 1 pe care l-am obținut la 12 ani după hirotonie –  2004-2005.

Prima dată am fost la Parohia Ceamulia de Sus, în luna aprilie, am avut prima liturghie, prima slujbă. Atunci erau multe parohii libere, noi mergeam la Arhiepiscopie și făceam cerere pe ce parohie doream. Probabil mai mulți depuneau dosarele și se repartizau. Nu rămânea nimeni fără parohie.

La Ceamurlia de Sus am slujit cinci ani și jumătate, o parohie cu mulți credincioșii armâni.

Pentru mine a fost ceva deosebit.

În primul rând și o experiență cu care m-am învățat destul de greu pentru că armânii au tradițiile lor care vor neapărat să fie respectate.

M-am făcut iubit până la sfârșit și consider că asta s-a întâmplat dintr-un singur motiv: pentru că am stat în casa parohială. Acolo, în această parohie, preoții veneau doar sâmbăta și duminica. Eu strădeam în casa parohială, când cineva avea nevoie de mine, eram acolo.

După cinci ani și jumătate, am depus cerere la Arhiepiscopie că aș vrea să vin mai aproape de Constanța, deoarece eram constanțean și în anul 1999, în luna iulie, am primit aproparea să mă mut la o parohie care era vacantă. La fel, am depus cerere și, prin concurs de dosare, am fost repartizat la Lumina. Am 26 de ani.

După ce am plecat eu de la Ceamurlia de Sus acolo au venit preoți care nu au stat acolo, în parohie. Veneau oamenii de acolo din parohie aici, la Lumina și îmi spuneau: „Părinte, de ce ați plecat de la noi? Vă aveam acolo mereu erați la casa parohială. Așa preftul ca dumneavoastră n-am avut niciodată!”.

Totul ține de empatia oamenilor. Până la urmă, poate nu am fost eu nici cel mai bun, nici cel mai rău, dar dacă așa m-au văzut ei în momentul acela…

La Lumina, am preluat Parohia de la părintele Lăscan Vasile, care s-a mutat la Constanța. Aici am găsit o parohie formată frumos. A fost o mare diferență pentru mine, pentru că la Ceamurlia de Sus a trebuit să formez eu oamenii.

Dau un exemplu: armănii aveau obiceiul să meargă la biserică doar în zilele sfinților. Și dacă mergeam la biserică, duminica, și plecam dimineața oamenii auzeau că se bate clopotul și mă întrebau, dar unde mergi, părinte?

„La biserică”. „Dar ce sărbătoare”, „Păi, e Duminică!”

Din 4-5 credincioși câți aveam când m-am dus acolo, la Liturghie, spre finalul perioadei cât am stat acolo, cel puțin 50 erau la fiecare Sfântă Liturghie. Pentru că preotul era acolo, liturghia se făcea în fiecare duminică și oamenii erau bucuroși.

Aici, biserica era deja formată, credincioșii aveau griji de a veni. Acolo nu aveam cântăreț, aici lumea cânta în biserică Sfânta Liturghie și acum se întâmplă la fel. Găsesc o comunitate extraordinară. În momentul când văd toți credincioșii cum cântă Sfânta Liturghie, mă bucur mai mult decât orice cântăreț care ar fi cântat extraordinar de frumos.

Comunitatea mult nu s-a transformat de-a lungul timpului, pentru că eu, în partea aceasta de parohie pe care o am, s-au păstrat credincioşii vechi – bătrânii. Comuna s-a dezvoltat mai mult în partea cealaltă și eu am rămas în comunitatea aceasta a mea, în parohia mea, cu credincioșii bătrâni care s-au mai renoit, bineînțeles, și se mai renoiesc în continuare, dar se păstrează aceleași obiceiuri, aceleași tradiții. Cântarea bisericească continuă de la un credincios la altul, pentru că se învață, cei care vin noi văd că cei de lângă ei cântă.

Nu îmi pare rău de nicio zi și niciun minut din cei 26 de ani de păstorie pentru că în fiecare zi am realizat câte ceva.

2. Care este povestea bisericii pe care o păstoriți? Când a fost înființată și ce momente importante au marcat evoluția sa?

Biserica noastră este numită Biserica Veche deoarece este prima de pe aceste meleaguri. Este construită în 1907 de către populația germană și inițial aceasta a fost a cultului evanghelic de aici.

Ceva elemente arhitecturale nu are, pentru că este construită din chirpic pus invers, nu are crăpături, și nici apside.

În urma schimbului de populație din 1940, când germanii au părăsit această zonă, biserica a fost preluată de comunitatea românească, care a venit aici din Cadrilater.

 

A fost sfințită ca Biserică Ortodoxă pe 15 aprilie 1941, de către episcopul Gherontie Nicolau.

Primul preot de aici a fost Constantin Dobrițoiu, care a venit cu populația din Germania, din 1941, și a slujit până 1979 aici. El a fost urmat de părintele Ploscaru Hristu – până în 1988 și de părintele Lăscan Vasile – până în 1999 când am venit eu.

Așadar, din 1941, această parohie a avut doar 4 preoți, un lucru extraordinar pentru că asta a ajutat ca parohia să rămână unită. Dacă s-ar fi perindat 2 ani un preot, 2 ani alt preot, credincioșii n-ar fi fost extraordinar de bucuroși.

Ideea noii biserici

Prima dată când am vorbit cu consilierii bisericești, ne-am gândit să facem o casă mortuară. Asta se întâmpla în 2014.

După îndelungi discuții am decis că dacă tot facem o construcție nouă, să facem o biserică, și biserica actuală să rămână casă mortuară.

Astfel, în 2014, am pus piatra de temelie și am început construcția. Și iată, este în stadiul pe care îl vedeți și dumneavoastră acum.

Mare parte din veniturile pentru biserică le-am obținut de la Secretariul de Stat pentru Culturi. Primăria ne-a dat când a putut. Credincioșii au răspuns extraordinar la chemarea mea, mai ales când a fost vorba să se facă donații sau să cumpărăm un lucru mai scump sau vitralii la biserică. Toate vitraliile au fost donate de credincioși care sunt oameni nu foarte avuți, însă cu suflet mare și bun.

Mai avem puțin până terminăm, a mai rămas o mică parte din biserică de tencuit – pregătirea pentru pictură – tencuieli hașurate. În exterior este gata în proporție de 80%, tabla este pusă aproape peste tot.

Am promisiunea actualei conduceri a primăriei că în mandatul acesta poate terminăm și ne mutăm în noua biserică – în aproximativ trei ani. Nu neapărat să fie pictată, putem să ne mutăm și așa. Pe parcurs, o vom și picta, tot așa, cu ajutorul credincioșilor.

Biserica este construită în formă de cruce, cu apside, mici pătrate, cu o singură turlă – dobrogeană, destul de măricică, dar nu asta am urmărit, ci să fie frumoasă.

3. Cum caracterizați relația pe care o aveți cu enoriașii și cum încercați să-i atrageți pe tineri către biserică?

Asta este o problemă nu numai pentru mine, ci și pentru toți preoții care au vârsta mea probabil. Asta pentru că mentalitățile se schimbă. Cred că putem să ne apropiem de tinerii prin dialog sincer și cred că și printr-un exemplu personal autentic. Personal, am cea mai mare bucurie când în vizitele mele pastorale, mai ales în locuințele noi din parohie, întâlnesc familii de tineri.

Unii dintre ei caută sfaturi cum ar fi sfințirea caselor sau despre rânduiele ce se servesc la nașterea pruncelor – astea sunt cele mai des întâlnite. Ei nu știu de la cei bătrâni aceste obiceiuri. Spre exemplu, ei știau să vină cu pruncii la 40 de zile ca să li se citească o moliftă. Eu le-am spus că mai există o moliftă care se citește la 8 zile de la nașterea copilului, iar preotul vine acasă. Nici bătrâni nu știau lucrul acesta.

Ei fac astfel astfel primii pași către apropierea de Dumnezeu. Îi văd, îi simt prin faptul că fac ceva nou.

Noi trebuie să facem în așa fel încât tinerii să-și dea seama că biserica nu este o instituție distantă, ci o familie vie.

Mai este o categorie de credincioși, a celor reticenți. Lupta e mare cu ei. Preotul trebuie să le vorbească acestora mai pe înțelesul lor cu respect și cu dragoste, fără a-i judeca, să facă o punte între tradiția bisericii și realitățile moderne – pentru că asta este un lucru foarte greu, fără a compromite însă adevărul credinței.

Căutăm mereu modalități vii de a-i face să înțeleagă și să trăiască lucruri pe care preotul le spune.

4. Cum reușiți să duceți mesajul Evangheliei mai departe în aceste vremuri tumultoase?

Mesajul Evangheliei poate ajunge la oameni doar dacă este transmis cu dragoste răbdare și autenticitate. Oamenii de astăzi nu mai caută doar predici, ci mai ales exemple vii. 

Încerc să aduc Evanghelia mai aproape de ei printr-o prezență constantă în mijlocul lor.

După cum vedeți, totdeauna am locuit în casa parohială. Când a fost nevoie, toată lumea m-a găsit aici.

Încerc să aduc Evanghelia mai aproape de ei prin cuvânt simplu, dar sincer, prin fapte care dau viață cuvântului, fie că e vorba de slujbă, spovedanie, o conversație personală sau o activitate socială – prin toate acestea încerc să arăt că Hristos nu este departe, ci este prezent în fiecare clipa vieții noastre.

De multe ori, o vorbă bună, un gest de ajutor sau o rugăciune făcută împreună pot fi mai grăitoare decât orice cuvânt. Cred că în ritmul lumii moderne, biserica trebuie să rămână o oază de liniște și sens, locul unde omul redescoperă pacea, adevărul și iubirea care nu trec.

5. Ce tipuri de acțiuni caritabile desfășurați la nivelul parohiei?

Aici, în parohie, avem o activitate pe care o facem împreună cu o organizație non profit, care se numește „Armata Salvării” și cu cabinetul individual al doamnei doctor Zanfir Ștefana și cu militarii de la Baza Americană de la Mihail Kogăliceanu.

În vizitele mele pastorale și când merg prin sat la credincioși observ care sunt familiile cu situație financiară mai precară, la fel și doamna dr. Zanfir Ștefana la cabinetul individual.

Ne fixăm câteva familii cu copii mici pe care să îi ajutăm. Copiii scriu scrisorii lui Moș Crăciun în care spun ce își doresc ei în momentul acela, ceși-ar dori cadou. Pachetele se pregătescindividual, iar fiecare copil primește exact ce își dorește.

Nu pot să exprim în cuvinte bucuria de pe chipul copiilor când deschid cadourile în biserică și văd că, fix ți-au scris ei în scrisoare, este în cadou.

Unii mi-au spus, dacă copiii scriu că vor bicieletă, laptop … eu le-am spus că nu am văzut copii săraci care să își dorească așa ceva. Ținta noastră sunt copiii care au o situație precară, iar ei nu cer lucruri mărețe. Și chiar dacă au cerut trotinetă, bicicletă, să știți că le-au luat. Cred că sunt cinci ani de când facem această tradiție.

Cel puțin 100 de copii beneficiază în fiecare an de cadouri.

Și anul acesta continuăm.

Prima dată anunțăm mămicile ca să pregătească copiii lor scrisorile și să fie prezenți în ziua când se împart darurile la biserică.

În fiecare an, de Paște, facem împreună cu câteva familii, pachete pentru credincioșii aflați în nevoi. Luăm absolut tot ce le trebuie de Paște: miel, carne tocată, ulei, etc.

În ultima vreme nu prea avem sprijin, doar câțiva prieteni ne ajută și chiar și așa reușim.

După cum vedeți, noi la biserică nu mai avem poartă. Aceasta a fost dărmată când au venit utilajele aici pentru construcția bisericii și de atunci, nu există zi în care să nu vină cineva și să nu îl ajutăm. Doamna preoteasă e mereu acasă și este foarte miloasă, ea nu lăsă pe nimeni să plece cu mâna goală de aici. De exemplu, cineva vrea bani și tot altcineva îmi spune „- Dar de ce i-ați dat bani, părinte, pentru că urmează să-i bea.” Și noi spunem ca preoții, dar dacă cumva Hristos l-a trimis la noi. Dacă Hristos a vrut să vadă ia să vedem cineva face milostire sau nu?”.

Totodată, de fiecare dată participăm cu drag la toate acțiunile Arhiepiscopiei.

6. Ați întâlnit povești de viață care v-au marcat?

Nu în mod special. Fiecare chip de copil bucuros pe care reușesc să-l fac fericit este o poveste de viață specială.

Ceea ce mă bucură și mă emoționează profund este faptul că tot mai multe persoane adulte vin la ortodoxie, inclusiv persoane de etnie turcă. De curând, am avut o bulgăroaică atât de emoționată, a plâns aproape toată slujba, de emoție, pentru că își dorea de mult să facă acest pas, dar fusese mereu reținută.

Și acum îmi spunea că, până la urmă, dorește să facă cununia cu soțul ei, care era român, și că nu poate face acest lucru nebotezată, așa că a venit.

Majoritatea adulților care vin să se boteze sunt foarte emoționați, iar emoția lor mă atinge și pe mine în acel moment. Poveștile de viață se repetă de fiecare dată. În fiecare zi întâlnim astfel de situații și, acum, probabil după 30 de ani de preoție, nu că lucrurile ar deveni banale, dar le întâlnești la tot pasul. Trebuie să fie ceva cu adevărat extraordinar ca să îți rămână întipărit. Totuși, lucrurile acestea mă emoționează cel mai mult.

Mi-a rămas întipărit foarte mult, cred că pentru toată viața, slujba de Paște pe care am făcut-o singur.

Polițiștii care păzeau să nu vină lumea, cei care erau pe stradă după ce noi le duseserăm Sfânta Lumină, plângeau. Pentru că își dădeau seama că nu vor să facă lucrul acesta. Probabil și ei erau destul de credincioși și destul de emoționați. Când am ieșit afară cu Sfânta Evanghelie – eu, cântărețul, doamna preoteasă și ei – și am intrat apoi în biserică singuri… în momentul în care am spus „Hristos a înviat!”, tot ei mi-au răspuns „Adevărat a înviat!”. Acela a fost momentul care m-a marcat extraordinar, pentru că atunci mi-am dat seama ce înseamnă biserica vie. Biserica vie înseamnă biserica împreună cu credincioșii, fiindcă fără credincioși nimic nu suntem.

Când am anunțat cine dorește să meargă pe străzi să împartă lumina, a venit o puzderie de oameni. Cred că cel puțin o sută de persoane s-au înscris ca să dea Sfânta Lumină credincioșilor. Oamenii erau dornici să ajute, să mergem la casele lor și să le ducem lumină…

A fost un lucru pe care sper să nu îl mai trăim niciodată. Au îndepărtat lumea de biserică în momentul cel mai important pentru noi, când este cea mai mare bucurie, cea mai mare sărbătoare a credincioșilor.

7. În ce măsură credeți că oamenii mai răspund chemării la credință și apropierii de Dumnezeu?

Cred că oamenii răspund în continuare la credință, chiar dacă într-un mod diferit față de cei din generațiile trecute.

Această lume modernă este marcată de grabă, informații și nesiguranță. Dar tocmai aceste realități trezesc în sufletul omului dorul după pace și iubire, adică după Dumnezeu. Mulți nu mai caută credința în forme tradiționale, ci în exemple autentice, relații vii, în exemple care dau mărturie prin fapte.

Cred că totuși Dumnezeu lucrează în taină inima fiecărui om.

Datoria bisericii este să ofere un spațiu în care această lucrare să fie simțită și trăită prin rugăciune, iubire și comunitate vie.

8. Ce înseamnă pentru dumneavoastră o biserică vie și implicată în viața comunității?

Pentru mine, o biserică vie și implicată în viața comunității este acea biserică în care credința nu se oprește la ziduri, ci se trăiește zilnic, prin iubire și grijă, unde oamenii se simt parte dintr-o familie, iar preotul și credincioșii colaborează, se ajută și se sprijină reciproc. O biserică vie înseamnă o comunitate în care Hristos este trăit și mărturisit nu doar duminica, la liturghie, ci în fiecare zi, prin dragoste, solidaritate și implicare concretă în viața oamenilor.

De hram obișnuiam să organizăm o masă foarte frumoasă pentru toți credincioșii, în curtea bisericii, și am putea să o facem și acum.

Însă a rămas impactul negativ al pandemiei de COVID, care nu ne-a mai permis să continuăm această tradiție. Am început cu pachetele, pe care le-am oferit timp de aproximativ doi ani, iar apoi am continuat într-un mod asemănător. Locul unde puneam masa era exact acolo unde acum se află biserica nouă. Am discutat cu conducerea comunei și există posibilitatea de a face lucruri frumoase, pentru că, pentru o zi, putem întrerupe circulația pe strada din fața bisericii și putem monta mese. Avem o înțelegere cu domnul primar ca, dacă lucrurile vor decurge normal, să organizăm anul viitor un hram frumos în fața bisericii.

Tot domnul primar m-a ajutat și anul acesta, oferind bisericii o sumă frumoasă din partea Primăriei, atât mie, cât și părintelui de la cealaltă parohie, pentru a putea continua lucrările.

9. Planurile pentru viitorul apropiat al parohiei, care ar fi acestea?

Dacă suntem sănătoși dorim să ducem mai departe realizările pe care le avem, să ducem mai departe proiectul cu copiii, de Crăciun. Ne-am propus în fiecare an să continuăm.

Principalul scop este acela de a termina biserica și a ne muta. La un moment dat intrasem în deznădejde, îmi pierdusem orice nădejde că vom termina biserica, până am primit sufletul acesta nou din partea primăriei.

Mai avem și noi pe la biserică strânși ceva banide la credincioși. În mare parte terminăm cu tencuiala exterioară și interioară și cu tabla. Și după aceea ne oprim la ceea ce trebuie făcut înăuntru – instalația electrică, cea de căldură.

10. Ce reprezintă pentru dumneavoastră că ridicați o biserică?

Consider că n-ar trebui să fie o realizare personală. Eu mai am șapte ani până ies la pensie. Și atunci tot ceea ce consider că a fost personal, până la urmă, e al comunității. Realizarea este împreună cu credincioșii și așa este mult mai frumoasă. Personal este când fac lucrurile cu oamenii, când reușesc să-i aduc pe oameni pe calea adevărului sau când reușesc să aduc fericire și nădejde în sufletele lor, atunci iau lucrurile ca și personal. Dar acum consider că este ceva al tuturor oamenilor, al comunității, de ce nu și al primăriei.

11. Ce rol credeți că are preotul în societatea de astăzi dincolo de altar?

Păi cred că ar trebui să fie un sprijin moral și spiritual pentru toți oamenii, un ghid care să-i ajute să înțeleagă, să trăiască valorile creștine în viața de zi zi. El ar trebui să nu fie doar slujitorul duminical. O prezență vie în mijlocul comunității, cel care ascultă, sfătuiește, împacă, alină și dă speranță.

Acum, când în țara noastră trăim într-o societate dominată de neîncredere, de instabilitate, preotul trebuie să fie un liant între oameni, să aducă lumina acolo unde este confuzie, pace acolo unde este conflict și nădejde acolo unde pare că nu mai sunt soluții. Rezultă din aceasta că rolul preotului este social, educativ, moral și duhovnicesc.

12. Ce mesaj transmiteți credincioșilor din comunitatea dumneavoastră?

Le transmit ca să fie în continuare aproape de mine, nu doar din punct de vedere material, în realizarea bisericii. Aș vrea să fie alături de mine din toate punctele de vedere, pentru că ei cu ajutorul meu se pot mântui și eu cu ajutorul lor mă pot mântui.

Deci împreună putem să mergem pe calea mântuirii.

Citește și:

FOTO Hrană pentru suflet: O lecție despre credință, iubire și iertare spusă de părintele Adrian Pătrașcu, parohul Bisericii Sfântul Ierarh Nicolae din Năvodari: Să învieze Hristos în noi!