Psalmii, izvor de echilibru și vindecare. Ce ne învață Psalmul 27 despre rugăciune, sinceritate și mântuire. Preotul Adrian Vasile: Omul nu-L poate înșela pe Dumnezeu
HRANĂ PENTRU SUFLET
Ziarul Amprenta continuă proiectul dedicat aprofundării unuia dintre cele mai sensibile și fascinante capitole ale Scripturii – Cartea Psalmilor. Alături în această călătorie spirituală îl avem pe părintele Adrian Vasile, conferențiar universitar dr. la Facultatea de Teologie a Universității „Ovidius” din Constanța și preot slujitor al Parohiei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din anul 1998.
Redăm, în cele ce urmează Psalmul 27:
- Către Tine, Doamne, am strigat, Dumnezeul meu, ia aminte! Că de nu mă vei auzi, mă voi asemăna cu cei care se coboară în groapă.
- Ascultă glasul rugăciunii mele când mă rog către Tine, când ridic mâinile mele către locașul Tău cel sfânt.
- Să nu tragi cu cei păcătoși sufletul meu, și cu cei ce lucrează nedreptate să nu mă pierzi,
- Cu cei ce grăiesc pace către aproapele lor, dar cele rele sunt în inimile lor.
- Dă-le lor după faptele lor și după vicleșugul gândurilor lor.
- După lucrul mâinilor lor, dă-le lor; răsplătește-i după faptele lor,
- Că n-au înțeles lucrurile Domnului și faptele mâinilor Lui; îi vei dărâma și nu-i vei zidi.
- Binecuvântat este Domnul că a auzit glasul rugăciunii mele.
- Domnul este ajutorul și apărătorul meu, în El a nădăjduit inima mea și mi-a ajutat.
- Și a înflorit trupul meu și de bunăvoia mea Îl voi lăuda pe El.
- Domnul este întărirea poporului Său și apărător mântuirilor unsului Său.
- Paște-i pe ei și-i ridică până în veac.
„În Psalmul 27 vedem cum implorarea individuală la vreme de restriște se transformă în aducere de mulțumire și în rugăciune pentru popor. Psalmul are două părți distincte: mai întâi o cerere fierbinte de ajutor, apoi o mărturisire de încredere și mulțumire. Poate fi privit ca o imagine a sufletului credincios care se luptă cu răul, dar și ca o profeție despre lucrarea lui Hristos în lume.
Dintru început psalmul ne arată că atunci când nu primim răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile noastre ne cufundăm ca într-o moarte (v. 1). Dumnezeu, însă, ne lasă uneori în astfel de stări, ca să sporim în căutarea și chemarea Sa, pe de-o parte, și pentru a cunoaște oarecum starea de care se cuvine să fugim, pe de altă parte. Pierderea comuniunii cu Dumnezeu, înstrăinarea de El este, ilustrată prin imaginea coborârii în „groapă”, este una dintre cele mai profunde temeri ale sufletului. Omul poate fi viu trupește și totuși să locuiască sufletește în această „groapă”, atunci când trăiește fără credință și fără pocăință.
Imaginea rugătorului care își ridică mâinile (v. 2) către sfântul locaș exprimă dorul după Dumnezeu. Pentru creștinul ortodox, această ridicare a mâinilor este simbolul rugăciunii curate, al înălțării minții către cele cerești, al deschiderii inimii către lucrarea harului.
Psalmistul se dezice de oamenii care folosesc cuvinte bune, dar au inimi rele, de cei care vorbesc despre pace și ascund răutatea (v. 4). Aceasta este una dintre cele mai aspre condamnări ale fățărniciei din Psaltire. Omul poate înșela pe aproapele său prin cuvinte, dar nu-L poate înșela pe Dumnezeu. Sinceritatea inimii este mai importantă decât aparențele exterioare. Dumnezeu privește la adâncul sufletului.
Neînțelegerea lucrurilor lui Dumnezeu (v. 7) adică orbirea spirituală este generatoare a răului și atrage pedeapsa divină. Atunci când omul refuză să vadă binefacerile lui Dumnezeu, mintea lui se întunecă treptat și devine incapabilă să recunoască adevărul.
În partea a doua a psalmului tonul se schimbă. După cerere urmează mulțumirea. Deși primejdia poate să nu fi trecut încă, Psalmistul vorbește deja ca și cum ar fi fost izbăvit. Aceasta este o caracteristică a credinței autentice: omul Îi mulțumește lui Dumnezeu înainte de a vedea deplin împlinirea cererii sale (v. 9).
Credinciosul nu se sprijină în primul rând pe puterea sa, pe bogăție sau pe oameni, ci pe Dumnezeu, căci în spiritualitatea ortodoxă, nădejdea este una dintre virtuțile fundamentale. Ea nu este optimism omenesc, ci încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
„Unsul” despre care se face mențiune în v. 11 este, la nivel istoric, regele David. În sens profetic și mesianic, Părinții văd aici o referire la Hristos, Unsul prin excelență.
Psalmul se încheie nu cu o cerere personală, ci cu o rugăciune pentru întregul popor al lui Dumnezeu (v. 12), ceea ce exprimă caracterul comunitar al credinței ortodoxe: mântuirea nu este doar o problemă individuală, ci una care privește întregul Trup al lui Hristos – Biserica.
„Mântuiește poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta”, prima parte a versetului final, face parte din Troparul Crucii, o cântare interpretată atât în slujbele bisericii, cât și la casele credincioșilor, în cadrul slujbei de sfeștanie. „, a transmis pentru Ziarul Amprenta, preotul Adrian Vasile, conferențiar universitar dr. la Facultatea de Teologie a Universității „Ovidius” din Constanța și preot slujitor al Parohiei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”.
Psalmul este rostit de credincioși ori de câte ori se simt amenințați de nedreptăți, au dușmani sau trec printr-o perioadă de nesiguranță și primejdie, invocând lumina și sprijinul divin.
Citește și:
