HRANĂ PENTRU SUFLET: Psalmul 36 – între suferință, pocăință și speranța vindecării. Învățătura părintelui Adrian Vasile
HRANĂ PENTRU SUFLET
Ziarul Amprenta continuă și în această săptămână, proiectul dedicat aprofundării unuia dintre cele mai sensibile și fascinante capitole ale Scripturii – Cartea Psalmilor, cu Psalmul nr. 36. Alături în această călătorie spirituală îl avem pe părintele Adrian Vasile, conferențiar universitar dr. la Facultatea de Teologie a Universității „Ovidius” din Constanța și preot slujitor al Parohiei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din anul 1998, cel care ne explică, în fiecare săptămână, tainele Psalmilor.
Redăm, în cele ce urmează, Psalmul 36:
- Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi.
- Că săgeţile Tale s-au înfipt în mine şi ai întărit peste mine mâna Ta.
- Nu este vindecare în trupul meu de la faţa mâniei Tale; nu este pace în oasele mele de la faţa păcatelor mele.
- Că fărădelegile mele au covârşit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine.
- Împuţitu-s-au şi au putrezit rănile mele, de la faţa nebuniei mele.
- Chinuitu-m-am şi m-am gârbovit până în sfârşit, toată ziua mâhnindu-mă umblam.
- Că şalele mele s-au umplut de ocări şi nu este vindecare în trupul meu.
- Necăjitu-m-am şi m-am smerit foarte; răcnit-am din suspinarea inimii mele.
- Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea şi suspinul meu de la Tine nu s-a ascuns.
- Inima mea s-a tulburat, părăsitu-m-a tăria mea şi lumina ochilor mei şi aceasta nu este cu mine.
- Prietenii mei şi vecinii mei în preajma mea s-au apropiat şi au şezut; şi cei de aproape ai mei departe au stat.
- Şi se sileau cei ce căutau sufletul meu şi cei ce căutau cele rele mie grăiau deşertăciuni şi vicleşuguri toată ziua cugetau.
- Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa.
- Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări.
- Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit; Tu mă vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu,
- Că am zis, ca nu cumva să se bucure de mine vrăjmaşii mei; şi când s-au clătinat picioarele mele, împotriva mea s-au semeţit.
- Că eu spre bătăi gata sunt şi durerea mea înaintea mea este pururea.
- Că fărădelegea mea eu o voi vesti şi mă voi îngriji pentru păcatul meu;
- Iar vrăjmaşii mei trăiesc şi s-au întărit mai mult decât mine şi s-au înmulţit cei ce mă urăsc pe nedrept.
- Cei ce îmi răsplătesc rele pentru bune, mă defăimau, că urmam bunătatea.
- Nu mă lăsa, Doamne Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine;
- Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele.
„Psalmul 37 este, înainte de toate, o rugăciune a omului care își recunoaște păcatul și simte în suflet greutatea îndepărtării de Dumnezeu. Încă de la început, psalmistul se roagă: „Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu iuțimea Ta să mă cerți” (v. 1). Nu este aici o încercare de a contesta dreptatea lui Dumnezeu, ci strigătul celui care, conștient de propria vinovăție, se teme de urmările păcatului și cere mila Celui care poate vindeca.
Prima mare temă a Psalmului este, astfel, pocăința unită cu smerenia. Păcatul este descris ca o povară care apasă și ca o rană care se adâncește: „Că fărădelegile mele au covârșit capul meu, ca o sarcină grea apăsat-au peste mine” (v. 4). Imaginea este deosebit de puternică: păcatul nu este doar încălcarea unei porunci, ci o realitate care rănește sufletul și tulbură întreaga existență a omului. De aceea, Psalmistul nu se justifică și nu transferă vina asupra altora, ci spune cu sinceritate: „Necăjitu-m-am și m-am smerit foarte” (v. 8). Această recunoaștere sinceră a păcatului constituie începutul vindecării duhovnicești.
O a doua temă este suferința omului păcătos și nevoia vindecării. Limbajul Psalmului este unul al bolii: răni, durere, slăbirea puterii și lipsa păcii. „Nu este pace în oasele mele de la fața păcatelor mele” (v. 3) arată că păcatul tulbură omul în profunzimea ființei sale. În perspectiva biblică, această descriere nu trebuie redusă la o simplă interpretare medicală, ci exprimă mai ales starea sufletului apăsat de conștiința păcatului. Vindecarea adevărată presupune întoarcerea omului către Dumnezeu, Care este Doctorul sufletelor și al trupurilor.
În mijlocul acestei suferințe apare una dintre cele mai frumoase mărturisiri de credință ale Psalmului: „Doamne, înaintea Ta este toată dorirea mea și suspinul meu de la Tine nu s-a ascuns” (v. 9). Dumnezeu nu este departe de omul care suferă și se pocăiește. Chiar atunci când omul nu mai găsește cuvinte pentru rugăciune, Dumnezeu cunoaște suspinul inimii. Rugăciunea adevărată nu înseamnă întotdeauna multe cuvinte; uneori, un suspin înaintea lui Dumnezeu poate fi mai adevărat decât o mulțime de cuvinte rostite fără inimă.
Psalmistul amintește și singurătatea celui aflat în suferință: „Prietenii mei și vecinii mei în preajma mea s-au apropiat și au șezut, iar cei de aproape ai mei de departe au stat” (v. 11). Cei care altădată îi erau apropiați se îndepărtează, iar cei care îl prigonesc caută să-i facă rău. Totuși, această părăsire omenească devine prilej pentru o mai profundă apropiere de Dumnezeu. Psalmistul spune: „Iar eu, ca un surd, nu auzeam și ca un mut ce nu-și deschide gura sa” (v. 13), refuzând să răspundă răului prin rău. El alege tăcerea și răbdarea, pentru că judecata și izbăvirea le încredințează lui Dumnezeu.
În centrul Psalmului se află, prin urmare, nădejdea: „Că spre Tine, Doamne, am nădăjduit; Tu mă vei auzi, Doamne, Dumnezeul meu” (v. 15). Pocăința autentică nu se transformă în deznădejde. Omul își vede păcatul, dar nu se închide în el; își recunoaște slăbiciunea, dar privește spre Dumnezeu. Aceasta este diferența esențială dintre căința mântuitoare și deznădejde: cea dintâi îl întoarce pe om către Dumnezeu, cea de-a doua îl face să se închidă în propria vinovăție.
Psalmistul ajunge apoi la o mărturisire directă și sinceră: „Fărădelegea mea eu o voi vesti și mă voi îngriji pentru păcatul meu” (v. 18). Aici se vede limpede caracterul penitențial al Psalmului. Omul nu mai caută justificări, ci își asumă păcatul și îl aduce înaintea lui Dumnezeu. Această asumare este esențială pentru adevărata pocăință și pregătește sufletul pentru lucrarea iertătoare a harului.
În final, Psalmul se transformă într-o rugăciune stăruitoare pentru prezența și ajutorul lui Dumnezeu: „Nu mă lăsa, Doamne, Dumnezeul meu, nu Te depărta de la mine” (v. 21). După ce a trecut prin conștiința păcatului, durere, singurătate și mărturisire, omul ajunge la cea mai profundă nevoie a sa: să nu fie despărțit de Dumnezeu. Ultimul cuvânt este, astfel, nu deznădejdea, ci nădejdea.
În lumina Noului Testament, Psalmul 37 poate fi înțeles și ca o rugăciune care pregătește întâlnirea cu Hristos, Doctorul sufletelor, Care nu respinge pe cel rănit de păcat, ci îl cheamă la vindecare și la viață. De aceea, Psalmul nu este doar expresia durerii, ci și drumul de la conștiința păcatului la nădejdea în mila lui Dumnezeu.
Psalmul 37 este cu deosebire potrivit a fi citit în vreme de pocăință, înaintea Spovedaniei, în momente de apăsare sufletească, după o cădere în păcat sau atunci când omul simte nevoia să ceară iertarea, vindecarea și apropierea lui Dumnezeu, fiind o rugăciune profundă de smerire, mărturisire și nădejde.”, a transmis pentru Ziarul Amprenta, preotul Adrian Vasile, conferențiar universitar dr. la Facultatea de Teologie a Universității „Ovidius” din Constanța și preot slujitor al Parohiei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”.
Citește și:
