HRANĂ PENTRU SUFLET: Psalmul 38, tâlcul unei rugăciuni despre pocăință, suferință și apropierea de Dumnezeu
HRANĂ PENTRU SUFLET
Ziarul Amprenta continuă și în această săptămână, proiectul dedicat aprofundării unuia dintre cele mai sensibile și fascinante capitole ale Scripturii – Cartea Psalmilor, cu Psalmul nr. 38. Alături în această călătorie spirituală îl avem pe părintele Adrian Vasile, conferențiar universitar dr. la Facultatea de Teologie a Universității „Ovidius” din Constanța și preot slujitor al Parohiei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din anul 1998, cel care ne explică, în fiecare săptămână, tainele Psalmilor.
Redăm, în cele ce urmează Psalmul 38:
- Zis-am: „Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea;
- Pus-am gurii mele pază, când a stat păcătosul împotriva mea”.
- Amuţit-am şi m-am smerit şi nici de bine n-am grăit şi durerea mea s-a înnoit.
- Înfierbântatu-s-a inima mea înăuntrul meu şi în cugetul meu se va aprinde foc.
- Grăit-am cu limba mea: „Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu,
- Şi numărul zilelor mele care este, ca să ştiu ce-mi lipseşte”.
- Iată, cu palma ai măsurat zilele mele şi statul meu ca nimic înaintea Ta.
- Dar toate sunt deşertăciuni; tot omul ce viază.
- Deşi ca o umbră trece omul, dar în zadar se tulbură.
- Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele.
- Şi acum cine este răbdarea mea? Oare, nu Domnul? Şi statul meu de la Tine este.
- De toate fărădelegile mele izbăveşte-mă; ocară celui fără de minte nu mă da.
- Amuţit-am şi n-am deschis gura mea, că Tu eşti Cel ce m-ai făcut pe mine. Depărtează de la mine bătăile Tale.
- De tăria mâinii Tale, eu m-am sfârşit. Cu mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om
- Şi ai subţiat ca pânza de păianjen sufletul său; dar în deşert se tulbură tot pământeanul.
- Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le treci,
- Căci străin sunt eu la Tine şi străin ca toţi părinţii mei.
- Lasă-mă ca să mă odihnesc, mai înainte de a mă duce şi de a nu mai fi.
„Psalmul 38 este un psalm al pocăinței, al tăcerii înaintea lui Dumnezeu și al conștientizării fragilității vieții omenești. Psalmistul trece de la lupta interioară cu propriile cuvinte și gânduri la recunoașterea nimicniciei omului fără Dumnezeu.
Psalmistul își propune să-și păzească limba pentru a nu păcătui prin cuvânt, mai ales atunci când se află înaintea celui nelegiuit. Tăcerea lui nu este însă una exterioară, ci ascunde o puternică frământare lăuntrică. Ea poate fi uneori necesară pentru a nu răspunde răului cu rău, dar ea nu înseamnă lipsa durerii. Dimpotrivă, omul poate tăcea în exterior și totuși să ducă în inimă o mare luptă. Din perspectivă duhovnicească, aici apare importanța pazei minții și a limbii. Nu orice gând trebuie exprimat și nu orice provocare trebuie să primească un răspuns (vv. 1-4).
Frământarea interioară îl conduce pe psalmist către una dintre marile teme ale spiritualității ortodoxe: scurtimea și fragilitatea vieții.
El cere să cunoască „sfârșitul” său și „numărul zilelor” sale. Nu este vorba despre o dorință morbidă de a cunoaște clipa morții, ci despre dobândirea unei conștiințe duhovnicești a timpului.
Omul trebuie să-și amintească faptul că viața pământească este trecătoare. Această conștiință nu trebuie să producă disperare, ci trezvie: dacă viața este scurtă, atunci ea trebuie trăită în comuniune cu Dumnezeu.
Psalmistul afirmă că omul este „deșertăciune”, asemenea unei umbre. Bogățiile, realizările și preocupările lumești își pierd caracterul absolut atunci când omul privește existența în lumina veșniciei (vv. 5-9).
Psalmul pune sub semnul întrebării preocuparea omului pentru acumularea bunurilor (v. 10)
Poate cea mai importantă dintre lecțiile duhovnicești ale psalmului este aceea că omul poate munci o viață întreagă pentru lucruri care nu-i pot oferi nici mântuire, nici siguranță veșnică. Nu bogăția în sine este condamnată, ci atașamentul inimii față de ea și iluzia că bunurile materiale pot deveni temelia existenței.
În această lumină, creștinul este chemat să folosească bunurile lumii fără ca acestea să devină stăpâne asupra lui.
După această constatare a deșertăciunii, psalmistul ajunge la o întrebare fundamentală: „Și acum cine este răbdarea mea? Oare, nu Domnul?” (v. 11) Prin „răbdare” aici înțelegem „nădejde” și „ajutor”.
Când omul descoperă că nu se poate sprijini deplin nici pe propria putere, nici pe oameni, nici pe bogății și nici pe durata vieții sale, rămâne Dumnezeu. Nădejdea creștină nu înseamnă că omul nu mai are probleme, ci că, în mijlocul lor, știe în cine să-și pună încrederea.
Psalmistul nu cere doar să fie eliberat de suferință, ci recunoaște că aceasta are legătură cu propria sa stare înaintea lui Dumnezeu (vv. 12-14)
El înțelege că păcatul îl îndepărtează de Dumnezeu și că omul are nevoie nu doar de schimbarea împrejurărilor exterioare, ci mai ales de vindecarea sufletului.
Aceasta este o perspectivă profund ortodoxă: adevărata izbăvire nu este numai încetarea unei suferințe, ci îndreptarea omului și restaurarea comuniunii sale cu Dumnezeu.
Penultimul verset (v. 17) aduce o imagine care va deveni fundamentală în spiritualitatea creștină: imaginea omului ca străin și călător pe pământ. Creștinul nu este chemat să considere lumea aceasta drept destinația ultimă. El trăiește în lume, dar orientarea lui ultimă este către Împărăția lui Dumnezeu. De aceea, Psalmul 38 poate fi citit ca un psalm al pelerinajului sufletului: omul trece prin această viață, iar adevărata sa casă este comuniunea veșnică cu Dumnezeu, în împărăția Lui.
Versetul final : „Lasă-mă ca să mă răcoresc, mai înainte de a mă duce și de a nu mai fi” nu trebuie înțeles ca o cerere de despărțire de Dumnezeu, ci ca o exprimare a conștiinței omului aflat sub povara suferinței și a trecerii vieții.
Psalmistul cere un răgaz pentru îndreptare, pentru liniștire și pentru apropierea de Dumnezeu.
Este, în fond, rugăciunea omului care înțelege că nu are timp nelimitat pentru pocăință.
În esență, Psalmul 38 este rugăciunea omului care descoperă că tot ceea ce este trecător nu poate constitui temelia vieții sale și care, privind spre sfârșitul acestei vieți, învață să-și pună întreaga nădejde în Dumnezeu. Observăm că psalmistul începe prin a-și păzi gura, dar sfârșește prin a-și deschide inima înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este una dintre cele mai frumoase dinamici ale psalmului: tăcerea exterioară devine rugăciune interioară.
Psalmul 38 este potrivit mai ales atunci când suntem apăsați de griji și frământări sufletești, ori când trecem printr-o perioadă de suferință și vrem să o înțelegem în lumina lui Dumnezeu, având nevoie de pocăință și îndreptare.”, a transmis pentru Ziarul Amprenta, preotul Adrian Vasile, conferențiar universitar dr. la Facultatea de Teologie a Universității „Ovidius” din Constanța și preot slujitor al Parohiei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”.
Citește și:
